Pe cine reprezintă teroriștii? „Ești de-al nostru? Atunci ucide copilul ăla!“

Luni, 19 martie,  2012, ora 8.02, Toulouse,  Franța: în  fața   unei   școli   evreiești,  „Ozar  Hatorah“, oprește un tânăr  aflat pe un scuter. În mână  are o armă. Deschide focul  asupra  celor  care  așteptau în stația autobuzului școlar. Străduța din fața școlii e plină  de mașini ale părinților. Bărbatul trage în tot ce  mișcă. Unii copii sunt  urmăriți până în școală. Fiica în vârstă de opt ani a directorului școlii,  rabinul Yaacov Monsonego, este prinsă  și împușcată  în cap.   În total,   șase  persoane se   prăbușesc  la pământ. Patru dintre ele mor. Trei dintre morți sunt copii. Zece, șase și trei ani. Teroristul demarează.

„Ești de-al nostru? Atunci ucide copilul ăla!“

Franţa  se cutremură. I-a venit  rândul. În 11 septembrie 2001, Statele Unite au pierdut 2.977 de oameni. În 11 martie 2004 Spania  a plătit  ca tribut sângele  a 191 de  nevinovaţi. Pe 7 iulie 2005,  în  Marea   Britanie   au  fost  ucişi  38  de cetăţeni. La 21 iulie 2011, în Norvegia, un dement seceră 77 de vieţi. Cea mai tânără victimă avea 14 ani.

Dar nu există un număr de morţi  sau răniţi de la care în sus să putem vorbi despre tragedie şi despre terorism. Orice  astfel  de  atac  este  o crimă  abominabilă. Preşedintele Nicolas Sarkozy  instituie în oraş gradul maxim  de alertă antiteroristă, cere un minut de reculegere în întreaga ţară şi vine imediat la Toulouse, unde declară:  „Nu  putem să  cedăm  în  faţa  terorii. Barbarismul, ura  nu trebuie să învingă. Astăzi este ziua unei tragedii naţionale“.

Cu câteva  zile în urmă, acelaşi individ deschisese  focul asupra unor  militari, la Toulouse şi Montauban (la 46 km), atacuri soldate cu trei morţi şi un rănit.

În toate cele trei împrejurări, martorii nu au putut vedea chipul  criminalului, din  cauză  că acesta purta cască de motociclist. Toate cele trei atacuri au fost filmate de ucigaş.

Aşa  cum  avea  să reiasă  ulterior, cel de  la şcoală  fusese  pregătit minuţios: pistolul automat de calibrul 11,43 mm a rămas fără gloanţe, însă tânărul avea o a doua armă,  de 9 mm, cu care a încheiat masacrul.

Măsurile excepţionale de protecţie din sud-vestul  Franţei,  consecutive celor trei atacuri, au însemnat activarea „Planului Vigipirate, culoarea stacojie“ (!), ceea ce e o premieră: după atentatele  de la Londra nu intrase în vigoare decât culoarea roşie.

În acelaşi timp,  campania electorală pentru fotoliul  de la Palatul Élysée  a fost suspendată câteva zile, până  după funeraliile victimelor.

Între timp, criminalul identificat drept francezul de origine algeriană Mohamed Merah,  24 de ani, a fost încolţit  şi asediat vreme  de 32 de ore într-o clădire, interval de timp marcat de un lung schimb de focuri (peste trei sute de cartuşe trase),  apoi de un asalt al poliţiştilor de la unitatea  de elită RAID, care au pătruns în apartament,   Merah   a  sărit   pe  fereastră  şi  a  fost împuşcat mortal în cap de un lunetist care atât aştepta.

Criminalul avea vestă anti-glonţ, iar pe balconul  locuinţei au  fost  descoperite materiale folosite  la fabricarea cocteilurilor Molotov. Poliţia  încercase  să-l  convingă pe  tânăr  să  se predea, dar  fără  succes.  Mai mult,  în dialogul strigat  de la distanţă, a zis că singurul lui regret e acela de a nu fi făcut mai multe victime, bucurându-se totuşi  că a „pus  Franţa în genunchi“.

Teroristul neutralizat după numai trei zile şi fără nici o victimă în plus – un succes, nu? Da, dar unul care lasă în urmă numeroase şi supărătoare semne de întrebare, mai ales după ce s-a aflat  că individul mai  fusese  arestat în trecut, chiar în Kandahar, bastionul talibanilor din Afganistan, pentru  delicte   de  drept comun, avea legături cu persoane apropiate salafismului şi jihadismului şi… figura  pe lista neagră a Direcţiei  centrale de informaţii interne (DCRI), serviciile franceze de anti-terorism!

Vă sună  asta  vreun clopoţel?  Da, aşa  e, o parte dintre autorii atacurilor din 11 septembrie 2001, din  Statele  Unite,  erau  şi ei „în  atenţia“ serviciilor secrete americane. Halal atenţie!

Dar nu e vorba numai de atenţie, ci şi de atitudine. Ar trebui să ne decidem o dată ce vrem şi care  sunt  limitele  democraţiei, altfel  – din teama  de a nu leza susceptibilităţi şi a nu discrimina etnii care, totuşi,  nu sunt  REPREZENTATE de o mână  de idioţi criminali – o să continuăm să  sacrificăm cetăţeni a căror  singură vină este că trăiesc în ţări în care libertatea este exagerat înţeleasă şi ajunge  să includă libertatea de a ucide. Un individ „aflat în atenţia“ serviciilor secrete ar trebui ori să fie urmărit pas cu pas, ori – dacă  acest lucru  nu e posibil  – să fie expulzat şi să  nu  i se mai  permită niciodată revenirea în ţara respectivă, cu excepţia  cazului în care, în urma unor verificări super riguroase, se constată că era suspectat degeaba, caz în care e normal să i se ofere şi scuze.

Printr-un  sarcasm al  sorţii,  în  acelaşi  19 martie   în   care   Mohamed   Merah    punea într-adevăr Franţa în genunchi, la propriu şi la figurat, Consiliul Europei se declara şocat  de vestea   că  autorii  atacului  cu  bombă   de  la metroul din Minsk  au fost executaţi. Sigur, nu trebuie să uităm că în Belarus nu pare să domnească  o democraţie occidentală şi, pe de altă parte,  nu  susţinem pedeapsa cu moartea, dar nici nu putem să ne întrebăm dacă  nu cumva sentinţa aplicată la Minsk va avea efect asupra altor potenţiali atentatori.

În 11 aprilie  2011 o bombă  a explodat la metroul  din   Minsk,   ucigând  12  oameni  şi rănind alţi 100.

Autorii atentatului,  Dmitri   Konovalov şi Vladislav Kovaliov  (ambii  25 de  ani),  arestaţi imediat, şi-au  recunoscut vina.  Mai  mult,  au recunoscut că  sunt   vinovaţi şi  de  alte  două atentate cu  explozibil, la Minsk  în  2008 şi la Vitebsk  în 2005, soldate cu rănirea mai multor persoane şi atribuite iniţial unor  grupări naţionaliste.  Ce-i drept, după cum susţin unele  asociaţii pentru drepturile omului, în timpul procesului  nu  au  putut fi aduse probe  materiale pentru a  consolida verdictul, iar  Kovaliov   a retractat ulterior mărturisirile şi, după condamnare,  a cerut  clemenţa preşedintelul Lukaşenko, în  schimb  Konovalov nu  a făcut cerere de graţiere.

În  ţările   în  care  drepturile  omului sunt apărate cu sfinţenie, iar armele  se vând la liber, atacurile ucigaşe  şochează, desigur, dar nu mai miră  pe nimeni. La nici două săptămâni după Toulouse a urmat Oakland, California, SUA, unde un coreean în vârstă de 43 de ani a provocat un măcel într-un colegiu  privat, ucigând şapte  persoane şi rănind alte trei. Masacrul s-a petrecut în interiorul unei  săli de lectură  (!) în care avea loc un curs de asistenţă medicală (!!), în Colegiul Oikos,  frecventat în mare  parte  de studenţi ai  comunităţii  catolice   coreene   (!!!). Dacă  socotiţi  că e ceva  de  înţeles,  încercaţi să înţelegeţi ceva.

Aşa de clare sunt  lucrurile, atât  de mare  e indignarea  internaţională, atât  de  hotărâtă  e toată lumea  să scape de terorism încât până  azi nu  s-a obţinut nici  măcar  o definiţie unanim acceptată a  fenomenului!  Dificultatea  este  o problemă de percepţie culturală, politică  și socială a actului de violenţă și a scopului politic urmărit prin  teroare. Mai pe româneşte, o problemă  de  interese şi  subiectivisme. Vladimir Putin   certa  cândva  Occidentul că  aceia  care atacă statele occidentale sunt numiţi terorişti, în vreme ce atacatorii din Rusia sunt alintaţi drept „rebeli“…

Dacă nu există încă o definiţie universală a terorismului, sunt desluşite totuşi  câteva dintre ţintele  lui:

– cucerirea opiniei publice  prin manipulare mediatică, într-o  jenantă simbioză: terorismul oferă  presei  rating, iar  aceasta  îi asigură promovarea mesajelor, fie ele criminale şi imbecile;

– acţiuni  de   răzbunare pentru nedreptăţi reale sau imaginare;

– atingerea unor  obiective  politice,  sociale, religioase etc.;

– obţinerea unor  avantaje materiale.

Terorismul individual are,   în   principiu, efecte mortale mai „modeste“, dar efectele sale de frică, panică  şi psihoză pot fi la fel de grave ca în cazul  terorismului de grup. În plus,  este cel mai  dificil  de  combătut. Într-o  organizaţie mai poţi spera să strecori  un agent sub acoperire,  dar   cine  şi  cum   poate   monitoriza  toţi demenţii singuratici din lume!?

Un celebru  terorist individual a fost Theodore Kaczynski, supranumit  Unabomber. Absolvent al Universităţii Harvard, doctor în matematică și fost profesor la Universitatea California Berkley (!!), suferind de schizofrenie, a comis  23 de  atentate în  18 ani  (1978-1995), omorând trei persoane și rănind alte 18. A fost prins   doar   ca  urmare  a  unei   imprudenţe, dublate de un  gest  civic:   fratele  său  i-a recunoscut scrisul într-un manifest publicat în presă și a anunţat poliţia.

Aproape la fel de greu  de identificat şi de contracarat sunt grupurile teroriste izolate, formate  din  puţine persoane, rude sau  prieteni. De exemplu, Timothy McVeigh  și Terry Nichols,  responsabili pentru atentatul asupra clădirii  FBI din Oklahoma (19 aprilie  1995, 168 de morţi,  680 de răniţi).  În paranteză fie spus, cu 90 de minute înainte de explozie,  mediumul Tana Hoy a anunţat la radio  ce urmează să se întâmple!

Există şi o structură numită grup terorist de  franciză!  E  vorba despre reunirea sub aceeaşi umbrelă ideologică sau  religioasă a unui număr de celule teroriste izolate, pentru  a favoriza apariţia şi mai  multor asemenea grupuri, care să acţioneze pentru atingerea unor  obiective  asemănătoare, fără a avea legături clare de comandă, control  și susţinere logistică.  Este ceea ce a făcut şi încearcă  să facă în continuare Al Qaeda, inclusiv folosind internetul, elaborând manuale, oferind susţinere financiară și asistenţă tehnică. O franciză teroristă poate   reuni   câteva   mii  de  organizaţii!

În clasificările  serviciilor secrete  mai există organizaţia de insurgenţă și terorism, grupul terorist cu susţinere externă şi grupul terorist afiliat (unei  mișcări  politice,  religioase sau  a unui  curent  ideologic), considerat  gruparea teroristă propriu-zisă, standard. În acest ultim caz vorbim despre un  organ  militar  și operativ, control  exercitat de o structură civilă, elemente  clare de comandă, control,  comunicaţii și logistică.  Din fericire,  cu cât structura e mai complexă, cu atât e mai vulnerabilă și ușor  de infiltrat.

În Uniunea Europeană, numărul de atentate sau încercări de atentat a fost de 581 în 2007, scăzând apoi  la 441, 316, 249 în 2010. Contrar şablonului nostru mental, în cei patru ani doar patru atentate au fost de sorginte islamistă şi tot patru de extremă dreapta, topul fiind dominat de  motivaţiile separatiste – 397 şi  de  stânga extremistă – 95. (Sursa: Europol)

Cum se poate  lupta cu terorismul? Cum se poate  lupta cu o „armată“ atomizată, formată din  mici  nuclee  răspândite în  toată  lumea  şi ascunse în găuri de şarpe? În faţa oricărui alt tip de provocare umană, de la accesele  de personalitate ale  unui copil  până  la  violenţa unui indaptat social,  pentru a  obţine  liniştea  ceva există,  „biciul  şi zăhărelul“: ameninţi cu ceva sau  oferi  ceva,  într-o  alternanţă şi  proporţie care  diferă   de  la  caz  la  caz.  Dar  cu  ce  să ameninţi un om dispus să moară într-un atentat sinucigaş? Şi ce să-i oferi ca să n-o facă?

Pe de altă parte,  presupunând că, dacă  nu fanaticul kamikaze, măcar  cei care-l manevrează ar fi sensibili  fie la ameninţări, fie la  promisiuni,  sunt   acestea   opţiuni  reale? Având în  vedere  violenţa  sălbatică a  manifestărilor extremiste, poate  lumea  civilizată, prizonieră  propriilor  norme  morale,  să  le răspundă eficient?   Vremea   lui  „ochi  pentru ochi, dinte pentru dinte“ a trecut  de peste două mii de ani. Şi dacă n-ar fi trecut,  ce-ar trebui să facem? Ar trebui cumva să identificăm rudele teroriştilor, prieteni sau conaţionali pe care să-i ucidem drept represalii?

La  polul   opus,   ce  să  le  oferi?  Teroriştii susţin că acţionează în numele unor  idealuri şi dorinţe justificate care, dacă ar fi respectate, nu s-ar mai dezlănţui urgiile  teroriste. Aşa să fie? Chiar  dacă  politica  unor  state  poate  fi pusă  în discuţie, chiar  dacă  globalizarea ridică  semne de  întrebare, chiar  dacă  prezenţa unor  trupe străine într-o  ţară  poate  fi comentată în fel şi chip  – nimic  nu  poate  justifica  uciderea unor civili, mai ales când printre aceştia se numără şi cetăţeni ai unor  ţări neimplicate în vreun conflict, ba chiar conaţionali ai ucigaşilor! Explozii în autobuze şi pieţe,  gaz sarin  la metrou, sute de  copii  ostatici   într-o  şcoală,  avioane civile azvârlite asupra unor  clădiri  civile, blocuri  de locuinţe aruncate în aer – nu este absolut nimic de discutat despre aşa ceva.

Şi  totuşi, cum se  poate   lupta împotriva terorismului? Prima  variantă e consacrată: infiltrarea. Reţelele teroriste ar putea fi demontate  din  interior dacă  ar exista  un  număr suficient  de  agenţi  secreţi  infiltraţi în  celulele  de bază. Este foarte greu, din cel puţin trei motive: în cele mai multe  cazuri,  trebuie să fie oameni de aceeaşi etnie şi religie (ştiţi bancul cu spionul american infiltrat în URSS, care ştia la perfecţiune rusa şi avea o biografie impecabil contrafăcută – doar  că era negru);  câştigarea încrederii poate   dura ani  de  zile;  dar,  mai  ales,  există riscul  unor  probe  de  fidelitate de  tipul:  „Eşti de-al nostru? Atunci  ucide copilul  ăla!“

A doua speranţă e civilizarea. Nu  încercarea  de  a aduce popoare întregi  la stilul  de viaţă   occidental,  nu  tentativa de  a  distruge tradiţiile naţionale – ci doar  efortul  susţinut de a împărtăşi cu toată  lumea  valorile fundamentale  ale  civilizaţiei, începând şi terminând cu valoarea vieţii. Un  copil  crescut  cu  lecturi  din marii  scriitori  şi cu minime informaţii despre lume  nu  prea  are  cum  să  ajungă  terorist. În plus,  resentimentele au legătură directă cu nivelul de  trai.  Un om  care  are  apă  curentă, medicamente, mâncare suficientă, nu suferă de frig sau  căldură, gândeşte şi acţionează altfel. Acesta   trebuie  să  fie  scopul   globalizării:  să trăim,  cât mai  mulţi  dintre noi, măcar  decent. Când   se  va  întâmpla asta,  terorismul îşi  va pierde „obiectul de activitate“.

Calea  cea mai  la îndemână, care  se poate aplica imediat şi simplu, este embargoul mediatic. Mediatizarea terorismului serveşte terorismului. Ce s-ar întâmpla dacă  cei care iau ostatici  n-ar   putea  conta   pe  efectul   emoţional, asupra unei  naţiuni şi a lumii  întregi,  mijlocit de  mediatizarea actelor  lor?  Sigur,  actele  de terorism nu  pot  fi ignorate, ascunse, iar presa nu poate  fi cenzurată sub nici un motiv.  Dar o minimă autocenzură inteligentă ar face minuni.

Ar mai  fi mesajele directe. „Nu  ne lăsăm intimidaţi“ e prea  puţin şi neconvingător. Teroriştilor trebuie să li se transmită, în mod repetat, că  istoria   nu  poate   fi oprită, necum întoarsă din drum. Actele de terorism de acum zece, 30, 50 sau 100 de ani au dus oare undeva, în sensul  sperat de cei care le-au comis?

Ar trebui să li se spună de asemenea că nu reprezintă pe nimeni. Nici o religie  a lumii  nu predică violenţa sau răzbunarea. Nici un popor nu este terorist. Civilizaţia exclude crima. După ce vom cădea de acord că omuciderea nu este o opţiune, indiferent de miză, vom putea discuta despre orice,  inclusiv despre graniţe, secesionism,   reparaţii istorice,   legi,  convenţii  internaţionale, tendinţe, globalism şi antiglobalism.

 

text Dana Isabelle Zarojanu, Tudor Călin Zarojanu

foto Agerpres

Taguri: nr. 5 / mai 2012 Tweet

Wednesday, May 16th, 2012 at 2:52 am, ZOOM, RSS feed