Luni, 19 martie, 2012, ora 8.02, Toulouse, Franța: în fața unei școli evreiești, „Ozar Hatorah“, oprește un tânăr aflat pe un scuter. În mână are o armă. Deschide focul asupra celor care așteptau în stația autobuzului școlar. Străduța din fața școlii e plină de mașini ale părinților. Bărbatul trage în tot ce mișcă. Unii copii sunt urmăriți până în școală. Fiica în vârstă de opt ani a directorului școlii, rabinul Yaacov Monsonego, este prinsă și împușcată în cap. În total, șase persoane se prăbușesc la pământ. Patru dintre ele mor. Trei dintre morți sunt copii. Zece, șase și trei ani. Teroristul demarează.
„Ești de-al nostru? Atunci ucide copilul ăla!“
Franţa se cutremură. I-a venit rândul. În 11 septembrie 2001, Statele Unite au pierdut 2.977 de oameni. În 11 martie 2004 Spania a plătit ca tribut sângele a 191 de nevinovaţi. Pe 7 iulie 2005, în Marea Britanie au fost ucişi 38 de cetăţeni. La 21 iulie 2011, în Norvegia, un dement seceră 77 de vieţi. Cea mai tânără victimă avea 14 ani.
Dar nu există un număr de morţi sau răniţi de la care în sus să putem vorbi despre tragedie şi despre terorism. Orice astfel de atac este o crimă abominabilă. Preşedintele Nicolas Sarkozy instituie în oraş gradul maxim de alertă antiteroristă, cere un minut de reculegere în întreaga ţară şi vine imediat la Toulouse, unde declară: „Nu putem să cedăm în faţa terorii. Barbarismul, ura nu trebuie să învingă. Astăzi este ziua unei tragedii naţionale“.
Cu câteva zile în urmă, acelaşi individ deschisese focul asupra unor militari, la Toulouse şi Montauban (la 46 km), atacuri soldate cu trei morţi şi un rănit.
În toate cele trei împrejurări, martorii nu au putut vedea chipul criminalului, din cauză că acesta purta cască de motociclist. Toate cele trei atacuri au fost filmate de ucigaş.
Aşa cum avea să reiasă ulterior, cel de la şcoală fusese pregătit minuţios: pistolul automat de calibrul 11,43 mm a rămas fără gloanţe, însă tânărul avea o a doua armă, de 9 mm, cu care a încheiat masacrul.
Măsurile excepţionale de protecţie din sud-vestul Franţei, consecutive celor trei atacuri, au însemnat activarea „Planului Vigipirate, culoarea stacojie“ (!), ceea ce e o premieră: după atentatele de la Londra nu intrase în vigoare decât culoarea roşie.
În acelaşi timp, campania electorală pentru fotoliul de la Palatul Élysée a fost suspendată câteva zile, până după funeraliile victimelor.
Între timp, criminalul identificat drept francezul de origine algeriană Mohamed Merah, 24 de ani, a fost încolţit şi asediat vreme de 32 de ore într-o clădire, interval de timp marcat de un lung schimb de focuri (peste trei sute de cartuşe trase), apoi de un asalt al poliţiştilor de la unitatea de elită RAID, care au pătruns în apartament, Merah a sărit pe fereastră şi a fost împuşcat mortal în cap de un lunetist care atât aştepta.
Criminalul avea vestă anti-glonţ, iar pe balconul locuinţei au fost descoperite materiale folosite la fabricarea cocteilurilor Molotov. Poliţia încercase să-l convingă pe tânăr să se predea, dar fără succes. Mai mult, în dialogul strigat de la distanţă, a zis că singurul lui regret e acela de a nu fi făcut mai multe victime, bucurându-se totuşi că a „pus Franţa în genunchi“.
Teroristul neutralizat după numai trei zile şi fără nici o victimă în plus – un succes, nu? Da, dar unul care lasă în urmă numeroase şi supărătoare semne de întrebare, mai ales după ce s-a aflat că individul mai fusese arestat în trecut, chiar în Kandahar, bastionul talibanilor din Afganistan, pentru delicte de drept comun, avea legături cu persoane apropiate salafismului şi jihadismului şi… figura pe lista neagră a Direcţiei centrale de informaţii interne (DCRI), serviciile franceze de anti-terorism!
Vă sună asta vreun clopoţel? Da, aşa e, o parte dintre autorii atacurilor din 11 septembrie 2001, din Statele Unite, erau şi ei „în atenţia“ serviciilor secrete americane. Halal atenţie!
Dar nu e vorba numai de atenţie, ci şi de atitudine. Ar trebui să ne decidem o dată ce vrem şi care sunt limitele democraţiei, altfel – din teama de a nu leza susceptibilităţi şi a nu discrimina etnii care, totuşi, nu sunt REPREZENTATE de o mână de idioţi criminali – o să continuăm să sacrificăm cetăţeni a căror singură vină este că trăiesc în ţări în care libertatea este exagerat înţeleasă şi ajunge să includă libertatea de a ucide. Un individ „aflat în atenţia“ serviciilor secrete ar trebui ori să fie urmărit pas cu pas, ori – dacă acest lucru nu e posibil – să fie expulzat şi să nu i se mai permită niciodată revenirea în ţara respectivă, cu excepţia cazului în care, în urma unor verificări super riguroase, se constată că era suspectat degeaba, caz în care e normal să i se ofere şi scuze.
Printr-un sarcasm al sorţii, în acelaşi 19 martie în care Mohamed Merah punea într-adevăr Franţa în genunchi, la propriu şi la figurat, Consiliul Europei se declara şocat de vestea că autorii atacului cu bombă de la metroul din Minsk au fost executaţi. Sigur, nu trebuie să uităm că în Belarus nu pare să domnească o democraţie occidentală şi, pe de altă parte, nu susţinem pedeapsa cu moartea, dar nici nu putem să ne întrebăm dacă nu cumva sentinţa aplicată la Minsk va avea efect asupra altor potenţiali atentatori.
În 11 aprilie 2011 o bombă a explodat la metroul din Minsk, ucigând 12 oameni şi rănind alţi 100.
Autorii atentatului, Dmitri Konovalov şi Vladislav Kovaliov (ambii 25 de ani), arestaţi imediat, şi-au recunoscut vina. Mai mult, au recunoscut că sunt vinovaţi şi de alte două atentate cu explozibil, la Minsk în 2008 şi la Vitebsk în 2005, soldate cu rănirea mai multor persoane şi atribuite iniţial unor grupări naţionaliste. Ce-i drept, după cum susţin unele asociaţii pentru drepturile omului, în timpul procesului nu au putut fi aduse probe materiale pentru a consolida verdictul, iar Kovaliov a retractat ulterior mărturisirile şi, după condamnare, a cerut clemenţa preşedintelul Lukaşenko, în schimb Konovalov nu a făcut cerere de graţiere.
În ţările în care drepturile omului sunt apărate cu sfinţenie, iar armele se vând la liber, atacurile ucigaşe şochează, desigur, dar nu mai miră pe nimeni. La nici două săptămâni după Toulouse a urmat Oakland, California, SUA, unde un coreean în vârstă de 43 de ani a provocat un măcel într-un colegiu privat, ucigând şapte persoane şi rănind alte trei. Masacrul s-a petrecut în interiorul unei săli de lectură (!) în care avea loc un curs de asistenţă medicală (!!), în Colegiul Oikos, frecventat în mare parte de studenţi ai comunităţii catolice coreene (!!!). Dacă socotiţi că e ceva de înţeles, încercaţi să înţelegeţi ceva.
Aşa de clare sunt lucrurile, atât de mare e indignarea internaţională, atât de hotărâtă e toată lumea să scape de terorism încât până azi nu s-a obţinut nici măcar o definiţie unanim acceptată a fenomenului! Dificultatea este o problemă de percepţie culturală, politică și socială a actului de violenţă și a scopului politic urmărit prin teroare. Mai pe româneşte, o problemă de interese şi subiectivisme. Vladimir Putin certa cândva Occidentul că aceia care atacă statele occidentale sunt numiţi terorişti, în vreme ce atacatorii din Rusia sunt alintaţi drept „rebeli“…
Dacă nu există încă o definiţie universală a terorismului, sunt desluşite totuşi câteva dintre ţintele lui:
– cucerirea opiniei publice prin manipulare mediatică, într-o jenantă simbioză: terorismul oferă presei rating, iar aceasta îi asigură promovarea mesajelor, fie ele criminale şi imbecile;
– acţiuni de răzbunare pentru nedreptăţi reale sau imaginare;
– atingerea unor obiective politice, sociale, religioase etc.;
– obţinerea unor avantaje materiale.
Terorismul individual are, în principiu, efecte mortale mai „modeste“, dar efectele sale de frică, panică şi psihoză pot fi la fel de grave ca în cazul terorismului de grup. În plus, este cel mai dificil de combătut. Într-o organizaţie mai poţi spera să strecori un agent sub acoperire, dar cine şi cum poate monitoriza toţi demenţii singuratici din lume!?
Un celebru terorist individual a fost Theodore Kaczynski, supranumit Unabomber. Absolvent al Universităţii Harvard, doctor în matematică și fost profesor la Universitatea California Berkley (!!), suferind de schizofrenie, a comis 23 de atentate în 18 ani (1978-1995), omorând trei persoane și rănind alte 18. A fost prins doar ca urmare a unei imprudenţe, dublate de un gest civic: fratele său i-a recunoscut scrisul într-un manifest publicat în presă și a anunţat poliţia.
În 24 ianuarie 2011, o femeie-kamikaze s-a aruncat în aer pe aeroportul „Domodedovo“ din Moscova, luând cu sine pe lumea cealaltă 35 de oameni și rănind peste 130. Serviciile speciale rusești fuseseră informate de iminența unui atentat (iar!), dar nu au reușit să-l prevină. Și probabil nu le-a dat prin gând să evacueze aeroportul. Sau era prea complicat? În iunie 2010, un alt atentat, comis de două femei-kamikaze, avusese loc la metroul din Moscova, provocând moartea a 39 de persoane.
Aproape la fel de greu de identificat şi de contracarat sunt grupurile teroriste izolate, formate din puţine persoane, rude sau prieteni. De exemplu, Timothy McVeigh și Terry Nichols, responsabili pentru atentatul asupra clădirii FBI din Oklahoma (19 aprilie 1995, 168 de morţi, 680 de răniţi). În paranteză fie spus, cu 90 de minute înainte de explozie, mediumul Tana Hoy a anunţat la radio ce urmează să se întâmple!
Există şi o structură numită grup terorist de franciză! E vorba despre reunirea sub aceeaşi umbrelă ideologică sau religioasă a unui număr de celule teroriste izolate, pentru a favoriza apariţia şi mai multor asemenea grupuri, care să acţioneze pentru atingerea unor obiective asemănătoare, fără a avea legături clare de comandă, control și susţinere logistică. Este ceea ce a făcut şi încearcă să facă în continuare Al Qaeda, inclusiv folosind internetul, elaborând manuale, oferind susţinere financiară și asistenţă tehnică. O franciză teroristă poate reuni câteva mii de organizaţii!
În clasificările serviciilor secrete mai există organizaţia de insurgenţă și terorism, grupul terorist cu susţinere externă şi grupul terorist afiliat (unei mișcări politice, religioase sau a unui curent ideologic), considerat gruparea teroristă propriu-zisă, standard. În acest ultim caz vorbim despre un organ militar și operativ, control exercitat de o structură civilă, elemente clare de comandă, control, comunicaţii și logistică. Din fericire, cu cât structura e mai complexă, cu atât e mai vulnerabilă și ușor de infiltrat.
În Uniunea Europeană, numărul de atentate sau încercări de atentat a fost de 581 în 2007, scăzând apoi la 441, 316, 249 în 2010. Contrar şablonului nostru mental, în cei patru ani doar patru atentate au fost de sorginte islamistă şi tot patru de extremă dreapta, topul fiind dominat de motivaţiile separatiste – 397 şi de stânga extremistă – 95. (Sursa: Europol)
Cum se poate lupta cu terorismul? Cum se poate lupta cu o „armată“ atomizată, formată din mici nuclee răspândite în toată lumea şi ascunse în găuri de şarpe? În faţa oricărui alt tip de provocare umană, de la accesele de personalitate ale unui copil până la violenţa unui indaptat social, pentru a obţine liniştea ceva există, „biciul şi zăhărelul“: ameninţi cu ceva sau oferi ceva, într-o alternanţă şi proporţie care diferă de la caz la caz. Dar cu ce să ameninţi un om dispus să moară într-un atentat sinucigaş? Şi ce să-i oferi ca să n-o facă?
Pe de altă parte, presupunând că, dacă nu fanaticul kamikaze, măcar cei care-l manevrează ar fi sensibili fie la ameninţări, fie la promisiuni, sunt acestea opţiuni reale? Având în vedere violenţa sălbatică a manifestărilor extremiste, poate lumea civilizată, prizonieră propriilor norme morale, să le răspundă eficient? Vremea lui „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ a trecut de peste două mii de ani. Şi dacă n-ar fi trecut, ce-ar trebui să facem? Ar trebui cumva să identificăm rudele teroriştilor, prieteni sau conaţionali pe care să-i ucidem drept represalii?
La polul opus, ce să le oferi? Teroriştii susţin că acţionează în numele unor idealuri şi dorinţe justificate care, dacă ar fi respectate, nu s-ar mai dezlănţui urgiile teroriste. Aşa să fie? Chiar dacă politica unor state poate fi pusă în discuţie, chiar dacă globalizarea ridică semne de întrebare, chiar dacă prezenţa unor trupe străine într-o ţară poate fi comentată în fel şi chip – nimic nu poate justifica uciderea unor civili, mai ales când printre aceştia se numără şi cetăţeni ai unor ţări neimplicate în vreun conflict, ba chiar conaţionali ai ucigaşilor! Explozii în autobuze şi pieţe, gaz sarin la metrou, sute de copii ostatici într-o şcoală, avioane civile azvârlite asupra unor clădiri civile, blocuri de locuinţe aruncate în aer – nu este absolut nimic de discutat despre aşa ceva.
Şi totuşi, cum se poate lupta împotriva terorismului? Prima variantă e consacrată: infiltrarea. Reţelele teroriste ar putea fi demontate din interior dacă ar exista un număr suficient de agenţi secreţi infiltraţi în celulele de bază. Este foarte greu, din cel puţin trei motive: în cele mai multe cazuri, trebuie să fie oameni de aceeaşi etnie şi religie (ştiţi bancul cu spionul american infiltrat în URSS, care ştia la perfecţiune rusa şi avea o biografie impecabil contrafăcută – doar că era negru); câştigarea încrederii poate dura ani de zile; dar, mai ales, există riscul unor probe de fidelitate de tipul: „Eşti de-al nostru? Atunci ucide copilul ăla!“
A doua speranţă e civilizarea. Nu încercarea de a aduce popoare întregi la stilul de viaţă occidental, nu tentativa de a distruge tradiţiile naţionale – ci doar efortul susţinut de a împărtăşi cu toată lumea valorile fundamentale ale civilizaţiei, începând şi terminând cu valoarea vieţii. Un copil crescut cu lecturi din marii scriitori şi cu minime informaţii despre lume nu prea are cum să ajungă terorist. În plus, resentimentele au legătură directă cu nivelul de trai. Un om care are apă curentă, medicamente, mâncare suficientă, nu suferă de frig sau căldură, gândeşte şi acţionează altfel. Acesta trebuie să fie scopul globalizării: să trăim, cât mai mulţi dintre noi, măcar decent. Când se va întâmpla asta, terorismul îşi va pierde „obiectul de activitate“.
Calea cea mai la îndemână, care se poate aplica imediat şi simplu, este embargoul mediatic. Mediatizarea terorismului serveşte terorismului. Ce s-ar întâmpla dacă cei care iau ostatici n-ar putea conta pe efectul emoţional, asupra unei naţiuni şi a lumii întregi, mijlocit de mediatizarea actelor lor? Sigur, actele de terorism nu pot fi ignorate, ascunse, iar presa nu poate fi cenzurată sub nici un motiv. Dar o minimă autocenzură inteligentă ar face minuni.
Ar mai fi mesajele directe. „Nu ne lăsăm intimidaţi“ e prea puţin şi neconvingător. Teroriştilor trebuie să li se transmită, în mod repetat, că istoria nu poate fi oprită, necum întoarsă din drum. Actele de terorism de acum zece, 30, 50 sau 100 de ani au dus oare undeva, în sensul sperat de cei care le-au comis?
Ar trebui să li se spună de asemenea că nu reprezintă pe nimeni. Nici o religie a lumii nu predică violenţa sau răzbunarea. Nici un popor nu este terorist. Civilizaţia exclude crima. După ce vom cădea de acord că omuciderea nu este o opţiune, indiferent de miză, vom putea discuta despre orice, inclusiv despre graniţe, secesionism, reparaţii istorice, legi, convenţii internaţionale, tendinţe, globalism şi antiglobalism.
text Dana Isabelle Zarojanu, Tudor Călin Zarojanu
foto Agerpres