Pentagonul aproape că şi-a pierdut calitatea de substantiv propriu, pentru că a devenit un nume comun, cu înţelesuri multiple: unii se referă doar la clădirea cu cinci laturi, cinci etaje vizibile şi cinci inele concentrice; alţii prin Pentagon înţeleg Departamentul american al apărării, adică o instituţie de bază a Statelor Unite; în sfârşit, pentru mulţi Pentagonul reprezintă simbolul puterii militare americane. Indiferent cum am privi Pentagonul, după cel de-al Doilea Război Mondial el continuă să polarizeze atenţia analiştilor politici şi militari, a publicului, dar şi a teroriştilor, fiind pe cât de mediatizat, pe atât de misterios din toate cele trei perspective: arhitectural, instituţional, simbolic.
Nu întâmplător clădirea Departamentului american al apărării este vecină cu un alt simbol major militar american, Cimitirul Naţional Arlington. Dacă clădirea Pentagonului reprezintă partea activă, palpabilă, vie, profană a puterii militare, uriaşul Cimitir Arlington păstrează eternitatea soldaţilor americani, Mormântul Eroului Necunoscut, simbolizând latura sacralizată a civilizaţiei americane. Pentru ca spaţiul simbolic al construcţiilor washingtoniene purtătoare de exemple şi învăţăminte pentru cei rămaşi prin viaţă trecători să fie complet, eroilor americani ai fiecărui mare război le-a fost dedicat chiar în spaţiul dintre Pentagon şi Capitoliu un impresionant memorial, ce se constituie într-un loc de pelerinaj / promenadă / jogging exploatabile turistic, cultural şi implicit… propagandistic.
Povestea clădirii în cinci laturi
Deşi pe lume mai sunt şi alte ţări ce dispun de mari şi redutabile armate, nici una nu se bucură de o oarecare recunoaştere pentru clădirea care îi adăposteşte ministerul apărării, de război sau al forţelor armate. Nici ruşii cu celebra şi temuta lor Armată Roşie, nici chinezii, nici germanii sau francezii nu au reuşit, sau poate nici nu au dorit, să încarneze puterea lor militară în nişte ziduri şi etaje. Doar britanicii cu al lor obicei în a-şi „boteza“ şi personaliza clădirile, au făcut cunoscut (în mai mică măsură, ce-i drept) cenuşiul lor White Hall, drept sediul poate celei mai adânc tradiţionale şi performante instituţii militare din lume.
Piatra de temelie a clădirii Pentagonului a fost pusă cu doar trei luni înaintea intrării Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial, în 1941, pe data (fatidică) de 11 septembrie, întreaga construcţie fiind încheiată doar şaisprezece luni mai târziu, pe 15 ianuarie 1943. Concepţia arhitecturală a fost semnată de un american de origine suedeză, George Bergstrom, care a structurat întreaga lucrare în jurul cifrei de cinci: cinci etaje (plus încă două la subsol), dispuse pe cinci laturi, fiecare etaj cumulând cinci inele concentrice, toate străbătute de coridoare însumând peste 28 de kilometri lungime. Zona deschisă din centrul celor cinci inele ale Pentagonului are o suprafaţă de 20.000 de metri pătraţi, căpătând încă din timpul Războiului Rece porecla (din nou fatidică) de Ground Zero (la fel ca locul atentatelor asupra turnurilor gemene din New York) deoarece se presupunea că mai multe rachete balistice sovietice ar fi fost permanent aţintite exact asupra acelui punct. Circa 23.000 de militari şi civili, plus aproximativ 3.000 de angajaţi în serviciile de sprijin lucrează zilnic în ceea ce este considerată drept cea mai întinsă clădire de birouri din lume, pe care nici Casa Poporului megalomanicului Ceauşescu, construită patruzeci de ani mai târziu, nu a reuşit să o egaleze.
Concentrând într-o măsură covârşitoare simbolul puterii militare americane, clădirea Pentagonului a trebuit să accepte şi rolul ingrat de piesă de decor obligatoriu al marilor demonstraţii şi proteste anti-război din anii ’60. Pe 21 octombrie 1967, în plină escaladare a implicării militare americane în conflictul din Vietnam, 35.000 de protestatari au cerut oprirea războiului în faţa clădirii despre care exista percepţia populară că adăposteşte virusul agresiv al militarismului american. După patruzeci de ani, pe 17 martie 2007, tot în mijlocul unui război implicând o masivă contribuţie şi jertfă americană departe de frontierele americane, în Irak, 15.000 de oameni au protestat mărşăluind între Memorialul Abraham Lincoln şi latura de nord a Pentagonului.
Povestea unei superinstituţii militare
Fie şi simpla enumerare doar a elementelor componente principale a sistemului militar american este ameţitoare prin complexitatea şi specializarea sa, dovedind nivelul de performanţă teoretică şi practică atins de cea mai puternică maşină de război a lumii de la Roma antică încoace. În condiţiile în care aria de responsabilitate este nici mai mult, nici mai puţin decât lumea întreagă şi în plus eşecul nu poate fi o opţiune acceptabilă politic, Departamentul american al apărării a trebuit să-şi dezvolte o structură de comandă şi control, eşalonată pe toate nivelele ierarhiei militare, pe cât de performantă, pe atât de vastă. În cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite şi Germania nazistă au fost singurele mari puteri ale lumii care au desfăşurat operaţiuni militare strategice simultan pe două fronturi: americanii au luptat în acelaşi timp pe frontul din Europa şi pe cel din Pacific contra germanilor şi japonezilor, iar Wehrmacht a trebuit să se apere şi pe frontul de est şi pe cel de vest. Americanii au învins zdrobitor pe ambele fronturi, în timp ce germanii au pierdut sângeros. În schimb, după marea conflagraţie, americanii au continuat să fie implicaţi militar masiv în alte războaie de lungă durată, precum cele din Coreea (1950-1953), din Vietnam (1965-1973), din Afganistan (din 2001 încoace), din Irak (din 2003 încoace) sau în operaţii militare de anvergură precum cele din Grenada (1983), din Panama (1989). Participarea la toate aceste conflicte militare, plătită cu mult sânge şi multe miliarde de dolari, a însemnat tot atâtea lecţii învăţate de Pentagon, care au fost în mare măsură aplicate în practică, ceea ce nu se poate spune, spre exemplu, despre armata română nici după dramaticele experienţe din Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial şi nici chiar după cei 15 ani de prezenţă cu trupe în misiuni internaţionale de pace.
Nu dintotdeauna Departamentul american al apărării a avut structura unitară şi deosebit de complexă din prezent. Mai întâi a fost Departamentul de război fondat la 1789 (anul Revoluţiei franceze), iar apoi Consiliul Amiralităţii în 1780 (după model britanic), urmat de Departamentul Marinei Militare în 1798. Greu de crezut astăzi, dar americanii au luptat şi învins în cel de-al Doilea Război Mondial având pentru fiecare categorie de forţe (terestre, aeriene, navale) câte un minister. Abia pe 26 iulie 1947, preşedintele Harry Truman a reuşit, după semnificative opoziţii, să semneze Actul de Securitate Naţională prin care erau reunite într-o unică instituţie Departamentul apărării (echivalentul Ministerului român al apărării) toate componentele militare ale apărării Statelor Unite, adică trupele terestre (the Army), navale (the Navy), aeriene (the Air Force) şi Corpul Infanteriei Marine (Marine Corps), la care se adaugă printre alte structuri politice, administrative, logistice sau de afaceri publice, Agenţia Naţională de Securitate (NSA), Agenţia de Contraspionaj (Defence Intelligence Agency), precum şi mai recent creata (după 11 septembrie 2001) Agenţie a Forţei de Protecţie a Pentagonului. Echivalentul Statului Major General român este Comitetul Întrunit al şefilor de Stat Major, al cărui preşedinte este în prezent amiralul Michael G. Mullen.
Toate forţele armate ale Statelor Unite se află în subordinea Autorităţii Naţionale de Comandă din care fac parte desigur Preşedintele şi secretarul apărării, în prezent Robert Gates. Acesta are în subordine departamentele categoriilor de forţe, care se ocupă de echiparea şi instruirea trupelor, comandamentele regionale şi cele specializate, cele care conduc efectiv operaţiile militare, precum şi Comitetul Întrunit al şefilor Statelor Majore, care se ocupă de planificarea şi coordonarea tuturor activităţilor militare. Strategii Pentagonului au împărţit lumea în care Statele Unite au peste tot interese de apărat în şapte regiuni geografice, responsabilitatea pentru fiecare dintre acestea fiind acoperită din punct de vedere militar de câte un comandament: America de Nord (USNORTHCOM), America de Sud (USSOUTHCOM), Europa (USEUCOM), Orientul Mijlociu şi Africa de Est (USCENTCOM), Asia de Sud-Est şi Pacific (USPACOM) şi Africa (nou înfiinţatul, în 2008, USAFRICOM). Pe lângă aceste comandamente regionale, armata americană mai dispune de unele structuri specializate de comandă operaţională precum Comandamentul pentru operaţii speciale (US Special Operations Command), Comandamentul strategic (STRATCOM) pentru armele şi instalaţiile nucleare şi spaţiale, Comandamentul forţelor întrunite americane (JFCOM) şi, în fine, Comandamentul pentru transporturi (TRANSCOM) care acoperă toate meridianele Pământului. Desigur, nu toate aceste structuri funcţionează în celebra clădire a Pentagonului, ele fiind amplasate în diferite baze de pe teritoriul Statelor Unite, din Hawaii, până în Florida şi Nebraska.
Povestea unui mit
Nici una dintre categoriile de forţe americane, respectiv trupele terestre (Army), navale (Navy) sau aeriene (Air Force) nu beneficiază de vreun renume de excepţie, aşa cum pe vremuri Wehrmacht-ul nazist umbrea pe toate fronturile atât Luftwaffe-ul lui Göring, cât şi Kriegsmarine a lui Doenitz. În schimb, Pentagonul simbolizează cea mai puternică maşină de război contemporană, rivalizând poate doar cu armata Romei antice, singura capabilă să intervină la nivel strategic, oriunde şi oricând în lume. Practic, Pentagonul simbolizează forţa militară americană dovedită prin spectaculoase operaţii militare de anvergură, începând de la debarcarea din Normandia la 6 iunie 1944 şi până la înfrângerea armatelor lui Saddam Hussein în primăvara lui 2003. Pentagonul înseamnă un buget militar copleşitor în comparaţie cu principalii săi rivali. Nici o altă putere militară contemporană (nici cea rusă şi nici cea chineză) nu se poate măsura singură, într-o confruntare directă, cu cea americană.
Într-o lume a televiziunii live on line, a internetului, a comunicaţiilor globale instantanee, imaginea, percepţia au devenit o armă la fel de importantă precum cea nucleară. Cu alte cuvinte, poate mai important decât ceea ce este în stare Pentagonul să facă în mod real (dislocări rapide de trupe pe glob, arme inteligente, tehnici performante de luptă, putere de foc zdrobitoare, sisteme de supraveghere şi control, portavioane, bombardiere invizibile etc.), este ceea ce cred sau bănuiesc ceilalţi (rivalii sau chiar şi aliaţii) că armata americană ar putea face. Aceasta se numeşte descurajare şi poate avea o eficacitate infinit mai mare decât un bombardament strategic, fie acesta şi nuclear. Mitul atotputerniciei şi omniprezenţei decisive este de fapt marele secret al Pentagonului, care de altfel a fost împărtăşit şi de NATO. O demonstraţie de forţă (spre exemplu, dislocarea unui portavion american, un bombardament chirurgical sau acţiunea punctuală a forţelor speciale) devine astfel mai credibilă şi permite obţinerea unor rezultate politice mult mai benefice.
Tocmai de aceea relaţia dintre Pentagon şi Hollywood de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace a fost în permanenţă extrem de strânsă şi reciproc avantajoasă: mogulii filmului au câştigat milioane de dolari din spectaculoase scenarii de război, iar militarii americani (piloţi, soldaţi, marinari, submarinişti) şi-au consolidat o faimă pe care nici măcar trauma Vietnamului nu a putut-o distruge. Desigur, orice mit are nevoie de un sâmbure de adevăr palpabil, iar acesta nu a lipsit deloc nici în timpul Războiului Rece şi nici apoi, mai ales că presa americană a contribuit decisiv la mediatizarea globală a oricărui succes militar american, care ulterior a stat la baza unui film cu superstaruri pe generic. Contactul interpersonal cu militarii americani contribuie şi el la consolidarea mitului. Oricine intră într-o bază militară americană metropolitană sau dintr-un teatru de operaţii rămâne impresionat de dimensiunile uriaşe, de concentrarea de forţe umane şi materiale, de organizarea şi disciplina aproape mecanice. Începând de la gradul de colonel în sus şi mai ales la generali, militarii americani sunt consideraţi persoane publice şi în consecinţă trebuie să arate şi să se poarte ca atare, adică drept vectori de imagine ai celei mai puternice şi performante armate din lume. Nici vorbă de burţi revărsate abundent peste curea, nici gând de feţe buhăite sau îmbâcsite şi în nici un caz o coloană vertebrală de cauciuc, aşa cum se poate observa, chiar şi în fotografiile oficiale, la majoritatea coloneilor şi generalilor români actuali, chiar până la vârful piramidei militare mioritice.
Generalii şi coloneii americani frecventează asiduu sălile de fitness, nu au niciodată cute la pantalonii călcaţi la dungă şi nici lustru în coate (cum poartă în mod curent ai noştri) oferind în schimb o atitudine de forţă detaşată, alimentată din interior de participarea nemijlocită la operaţii militare reale pe front şi nu din birou, printre maldăre de hârtii.