Petru Dumitriu, familia şi femeile.
January 3rd, 2011, Revista Flacara 17 comentarii TweetEra în primăvara lui 1999, într-o seară, când l-am sunat pe Petru Dumitriu la Metz. Ştiam că scrisese celebra Cronică de familie şi că plecase din ţară în primul val de emigraţie, încă din 1960. Cum s-ar zice, din perspectivă cinematografică, el era „un pod prea îndepărtat”…
Scriitorul a publicat în Flacăra din 1946
A fost şi el destul de rezervat când l-am sunat, mi-a dat adresa poştală şi mi-a cerut să-i trimit un CV… Cum eu debutasem în viaţa de om al muncii ca redactor la Editura Minerva, mai exact la colecţia Biblioteca Pentru Toţi, cred că lucrul ăsta îi va fi spus mai mult decât tot restul. Ştiam că fusese directorul fondator al ESPLA şi regenerase Biblioteca Pentru Toţi după al Doilea Război Mondial. Aşa că, după o săptămână, când l-am sunat din nou, a fost mult mai binevoitor şi m-a invitat să-l vizitez la Metz. M-am dus în finalul lunii aprilie a anului 1999. Aveam propria mea cameră de filmat şi-mi făcusem un punctaj cu privire la întrebările pentru interviu. Şedea pe o stradă care urca în pantă uşoară. Pe o parte erau case, de cealaltă curgea leneş Mosella. Chiar în dreptul casei se strânsese un grind mic, de nisip cu bobul mare, mai mult pietriş, pe care creşteau timid câteva buruieni… M-am învârtit şi am filmat împrejurimile, podul peste care trecusem se chema Podul Morţilor, iar strada era de fapt un chei, se şi numea Quai Richepanse, aveam să aflu că acela fusese un general născut chiar la Metz, numele lui era legat de Revoluţia Franceză. M-am cazat la un hotel aflat în colţul străzii. Petru Dumitriu stătea la numărul 8. L-am sunat şi mi-a spus că mă aşteaptă la ora patru după amiază. În jurul acelei ore, pe când coboram scara din lemn, în spirală, a hotelului, cu camera de filmat într-o mână, cu trepiedul şi geanta în care aveam o sticlă de şampanie în cealaltă, am văzut jos, la recepţie, în capul scării, un ins foarte înalt, cu părul alb şi ondulat, cu doi ochi albaştri, sfredelitori, care se uita în sus, către mine. Ciudat, însă, senzaţia a fost că mă uit nu la un om, ci că văd clar, dincolo de privirea lui, un câmp uriaş, o stepă fără hotare, iar undeva, pe câmpia fără de sfârşit, văd silueta măruntă a unui trecător care merge spre orizont, cu spatele spre mine. Mai târziu, când Petru Dumitriu m-a întrebat care a fost prima mea impresie despre el – fiindcă era foarte atent la astfel de amănunte – iar eu i-am povestit ce „văzusem”, a pălit. N-a vrut să-mi spună şi ce văzuse el, ci mi-a spus doar atât: „Dumneata eşti ultima femeie din viaţa mea.” Şi chiar aşa avea să fie, deşi n-am crezut atunci lucrul ăsta. La insistenţele mele mi-a spus doar atât: „Mi-ai dăruit un stilou negru. Îl păstrez, să ştii, fiindcă e de la dumneata. Dar eu scriu numai cu un stilou alb…” Despre şampanie n-a mai venit vorba, am băut-o chiar atunci, Frangoise Mohr, la care şedea, pregătise tot felul de mici bunătăţi şi, după cum aveam să aflu, pe 8 mai era ziua maestrului, iar noi aveam să-l aniversăm puţin în avans. Mobilele vechi, masive, întunecate, parcă de Ev Mediu şi de catedrală franceză, asistau cumva circumspecte la bucuria noastră timidă, de oameni care se cunoşteau chiar atunci şi în acest fel. Am aflat că Petru Dumitriu avea diabet şi ţinea un regim foarte strict. Că făcuse o comoţie cerebrală după marea lui escapadă la Bucureşti, unde puţini lăuda- seră şi mulţi – mai ales confraţii literari – înjuraseră gestul lui.
Pe urmă, înainte de a face eu interviul, Petru Dumitriu m-a invitat „în biroul lui”, care era o odaie mică, de 3 m pe 3,5, cu o măsuţă mică şi destul de scundă la fereastră, un pat de o persoană pe peretele opus, un crucifix la cap şi o noptieră plină de cărţi, manuscrise şi pilule. S-a aşezat pe pat, m-a aşezat pe mine pe scaunul lui tare, din rafie şi a urmat un fel de interogatoriu ciudat, căruia nu reuşeam să-i dibuiesc sensul. „Care e visul de care-ţi aminteşti cel mai bine?” Ei, exista un astfel de vis. Tocmai terminasem Facultatea de Litere, urma repartiţia, care atunci, în 1970, se făcea pe ţară, cu toţi absolvenţii odată, în ordinea mediilor. Eram destul de neliniştită fiindcă, deşi ştiam unde mă aflu ca medie în promoţia de la Bucureşti, nu ştiam cu ce medii vor veni ceilalţi, din ţară. În noaptea aceea am visat că mergeam prin deşert, nisipul era fierbinte, eu aveam nişte sandale uşoare, totul ardea în jur. Mă îndreptam spre un munte împădurit, îi vedeam silueta albăstruie, vapori de apă irizaţi îl aşezau parcă pe traseul unui curcubeu care ducea către Cer. Nu umblam însă întâmplător prin deşert, cineva, nevăzut, desena urme de paşi în faţa mea, le vedeam clar cam pe o distanţă de trei metri în faţă şi încercam să păşesc pe urmele acelea. „Da, da, s-a bucurat Petru Dumitriu. Sunt foarte puţini oamenii care primesc în visul lor darul a trei surse.” Am fost stupefiată, nu ştiam la ce se referă, ce voia să zică şi care sunt sursele. Mai târziu am aflat că Henriette Yvonne Stahl îi captase atenţia în tinereţe cu astfel de preocupări, pe care le avea de la Ion Vinea, şi că fusese atât de temeinic influenţat, încât, după cum aveam să observ la alcătuirea ediţiei de Opere în trei volume pentru Academia Română, sensul final, punctul de întâlnire al tuturor cărţilor lui se împlinea tocmai în acest unghi definitoriu, făcut de cele două drepte fundamentale ale existenţei: viaţa reală şi viaţa metafizică, unite în Marele Tot Cosmic… Am lăsat interviul meu pe a doua zi, când aveam să fiu cu mintea mai limpede. La plecarea spre hotel, Petru Dumitriu mi-a pus în braţe un vraf de manuscrise pe foi A 4, pagini cu o margine mare, albă, pe stânga, iar toate rândurile alergând oblic în sus, ceea ce, ştiam eu de la lecţiile de psihologie, însemna un temperament optimist.
N-am prea dormit în noaptea aceea. Am încercat să aşez într-o ordine şi să înţeleg mesajul paginilor pe care le citeam. Erau, într-un fel, debutul unei noi cărţi-fluviu, de tip eseistic, cu numeroase amintiri din viaţa literară românească. Titlul provizoriu era Non credo, oro (adică Nu cred, mă rog – la plecare Frangoise mi-a pus în mână o dactilogramă a cărţii, în engleză). După metoda de lucru dintotdeauna a lui Petru Dumitriu, fragmentele erau concepute ca nişte capitole de sine stătătoare, iar în final ar fi urmat, probabil, să le lege într-un întreg. Unele pagini erau în engleză, altele în română, dar toate aparţineau aceluiaşi ansamblu. Am făcut un fel de plan al întregului, aşa cum se putea deduce din ceea ce citeam. Dimineaţa următoare aveam să i-l arăt. L-a citit atent, mi-a luat înapoi cu grijă foile, credea că lipsea una, dar jur că nu, erau toate, şi mi-a spus: „Da, ar trebui să colaborăm ca să termin. De când cu diabetul ăsta, simt că nu mai merge…” Mi-am amintit atunci ce-mi povestise D. R. Popescu despre anul 1959, când Petru Dumitriu publicase la Cluj, la Steaua, unde A. E. Baconsky, prietenul lui, era redactor-şef, iar D.R. Popescu redactor, pagini din Colecţia de biografii, autobiografii şi memorii contemporane: „Dragă, scria câte 35 de pagini pe zi, şedea chiar la Cluj vara, la soacra lui. Nu trebuia să se uite în urmă, nu pierdea personajele pe drum, era perfect. A rămas pentru toată viaţa marele meu model.” Şi mi-am mai amintit că, în 1956, Chivu Stoica, atunci preşedinte al Marii Adunări Naţionale îi ordonase Constanţei Crăciun, ministru al Culturii, să nu i se plătească lui Petru Dumitriu drepturile de autor pentru Cronica de familie, 2000 pp, pe motiv că ia prea mulţi bani. Se plăteau 2.000 de lei pe coală, iar un salariu mediu era cam de 600 de lei… Chiar l-au dat afară şi de la ESPLA, i se născuse un copil şi nu mai avea nici un salariu. În final îl ajutase Ion Gheorghe Maurer, prieten cu Gh. Vasilichi, membru în Biroul Politic al PMR, care era vecin de apartament cu Henriette Yvonne Stahl. Ei, prin urmare, acum, în 1999, nu mai mergea cu scrisul ca atunci. Dar reuşisem, în noaptea precedentă, să văd proiecţia întregului. Ca întotdeauna, de-a lungul întregii vieţi de scriitor, şi acum îşi făcea curaj scriindu-şi câte o rugăciune… Petru Dumitriu era tipul de scriitor balzacian – unic în cultura română – care făcuse la treizeci şi ceva de ani o carte cu 200 de personaje şi o sută de ani de istorie românească, unde se vedea limpede formarea claselor sociale cu traversarea lor de la economia ţărănească post-medievală la economia industrială de după al Doilea Război Mondial. Petru Dumitriu, care mergea, în chip simbolic, spre marele orizont al Timpului, nu avea pe nimeni în faţa lui, pur şi simplu se proiecta pe sine drept model, iar noi, toţi celalţi, mari şi mici, îl priveam din spate. M-a fulgerat fraza lui Marin Preda, apropo de desfăşurarea culturii române în socialism: „Dacă se întoarce Petru Dumitriu, ne beleşte pe toţi!” Şi el urma, ca şi D. R. Popescu, modelul Petru Dumitriu, încerca să fie la înălţimea lui, se ruşina de ceea ce se întâmpla în literele române..
În ziua aceea, a doua, am făcut şi interviul. Era foarte emoţionat, nici nu-l credea interviu, de altfel aveam o colegă, pe Lucia Negoiţă, care făcuse unul cu vreo câţiva ani mai devreme, ceea ce am discutat se lega prea mult de faptul că eu aveam să fiu „ultima femeie din viaţa lui”. Mi-a transmis un mesaj pentru România şi pentru români, mi-a arătat cele mai secrete manuscrise, unul de proze scurte, de dragoste, dedicate Frangoisei, nu m-a lăsat decât să-l filmez fugar, apoi Frangoise însăşi mi-a dat să citesc o dactilogramă în franceză, alta, cam de 300 de pagini, cu texte care-i erau dedicate, o păstra pe un bufet din lemn de nuc, alături de două ouă de Paşte încondeiate cu modele româneşti. Petru Dumitriu pricepuse şi el ceva: că, dincolo de felul cum mă vedea, eu aş fi avut întotdeauna o reacţie determinată de faptul că aveam despre mine o părere destul de clară. Şi eu credeam că trebuie să fac ceva anume, aşa că rolul de „ultima femeie în viaţa lui” mi se părea unul trecător. M-a mai rugat, deci, să mă duc la Baziaş, unde se născuse, pe locul casei părinteşti, spulberate de germani într-o explozie atunci când aceştia se retrăgeau pe Dunăre în 1944 (familia scăpase ascunsă în pivniţă, Petru Dumitriu mi-a arătat cheia pivniţei aflată deasupra mesei lui de lucru); să mă duc, deci, la Baziaş şi să-i trimit un săculeţ cu pământ şi puţină gresie din treptele casei părinteşti. Am făcut lucrul acesta, m-am dus acolo să filmez pentru un documentar despre el, am văzut ruinele casei, izvorul Sfântul Sava, puii nucului din copilărie, viţa de vie sălbăticită şi mai ales Dunărea, largă de doi kilometri, de necomparat cu Mosella, căreia îi spunea tot timpul „gârla”.
Avea să mai treacă ceva timp până când Eugen Simion, atunci preşedinte al Academiei Române, care demarase o serie de Opere ale clasicilor români, avea să găsească numărul meu de telefon şi să mă solicite în vederea alcătuirii unei ediţii. Graţie chiar vizitei lui Petru Dumitriu la Bucureşti, Virgil Măgureanu cedase Bibliotecii Academiei numeroase dosare de anchetă, cu dactilograme şi ceva manuscrise, cuprinzând continuarea Cronicii de familie, numită Colecţia de biografii, autobiografii şi memorii contemporane, 1.800 de pagini, interzise la publicare şi din pricina cărora se exilase. Personal, n-am mai reuşit să recuperez nimic, deşi Petru Dumitriu susţinea că lăsase „lăzi de manuscrise”, în ciuda faptului că Academia a trimis o adresă, iar eu m-am dus în audienţă la Radu Timofte, pe atunci şeful SRI, deţinătorul arhivelor fostei Securităţi. Mi s-a spus însă că dosarele fuseseră predate CNSAS… Nu ştiu dacă e adevărat ori nu, la CNSAS nu-ţi poţi vedea decât propriul tău dosar de Securitate, nu şi pe al altuia… Pentru mine chestiunea a rămas la fel de nebuloasă ca şi aceea legată de solicitarea cetăţeniei române de către Petru Dumitriu. Am primit un plic, cu o scrisoare de la el, unde scria că-mi trimite „alăturat” două pagini cu această solicitare, exista şi bileţelul galben, pătrat, care fusese lipit pe solicitarea adresată preşedintelui României, dar ea nu se mai afla în plic. I-am trimis domnului Talpeş tot plicul în care probabil se umblase, împreună cu o notă, dar n-am primit niciodată vreun răspuns.
Figura feminină cea mai prezentă a rămas Vincenzia Românu de la Orşova, o femeie care l-a preluat la vârsta de trei ani şi l-a învăţat tot ce ştia, mai ales limbile străine. Era franţuzoaică şcolită în Elveţia şi măritată cu un căpitan de vas din Orşova. A trăit 102 ani. În volumul de debut, din 1947, există o proză despre Sebastian Românu, unde Sebastian era chiar el, autorul, nume păstrat până în Incognito… Al doilea personaj feminin important a fost mama. Nu pot spune c-o iubea necondiţionat. Petru Dumitriu, secui după mamă, era o fire aspră. Secuii au fost la origine triburi de slavi aşezate drept scut de apărare în faţa cavaleriei lui Attila. Şi-au pierdut limba de origine, fiind puţini şi izolaţi, în cele două veacuri de traversare dinspre Asia spre Europa, dar nu şi conştiinţa identitară. Iar familia tatălui era originară de la graniţa dintre Teleorman şi Oltenia. Petru Dumitriu nu uita, chiar dacă, uneori, ierta. Şi mi-a povestit că, atunci când avea puţini ani şi desena frumos, mama se dezgolea în faţa lui, în pustietatea uriaşă şi fierbinte de pe dealul de deasupra Dunării, ca să-i fie model. N-o iertase încă în anul de graţie 2000, suferea, deşi ea pierise de mult, îi şi ceruse iertare, iar în amintirea ei, fiul, botezat ortodox în numele tatălui, se convertise la catolicism la vârsta de 54 de ani, undeva – semnificativ – în Elveţia. Pe urmă Lila, sora lui, care apare puţin sub chipul fraţilor Ionescu din Incognito, fusese, din nefericire, lesbiană. Soţiile au fost deopotrivă importante: Irina Medrea, fosta soţie a lui Nicolae Fotino, devenită mai apoi soţia lui şi care i-a dăruit două fete, deşi bărbaţii au rămas prieteni pe viaţă, iar Fotino îl vizita în Germania, apoi în Franţa, împreună cu a doua soţie, Coralia. Irina îl despărţise de Henriette, prima soţie, o soţie pentru o săptămână, căreia avea să-i plătească tot timpul o treime din ce câştiga. O treime ei şi o treime părinţilor. Motiv în plus pentru Irina să-l ia în Germania. Ea a condus maşina la saltul peste graniţă din Berlinul de Est în cel de Vest (zidul Berlinului încă nu se făcuse în 1960), ea care era fiica Hedwigăi născută Bruckner de la Cluj şi visa să recâştige proprietatea germană a mamei. Existase apoi, în viaţa lui, Henriette Yvonne Stahl, franţuzoaică născută la Saint Avold, nu departe de Metz, naturalizată în România, cu un sfert de veac mai mare ca Petru Dumitriu, aceea de la care deprinsese spiritismul şi pe care o cunoscuse în iarna când, tânăr redactor chiar la revista Flacăra, se îmbolnăvise de pneumonie în iarna 1946-1947, pe când i s-a furat paltonul. În sfârşit, Frangoise Mohr, alsa- ciană, născută şi ea, după cum mi-a spus, „pe dealurile de lângă Metz”, pline de neamurile ei, iar ca vârstă cu un sfert de veac mai mică decât autorul. În sfârşit, Frangoise e doar cu un an mai mare decât mine, ne-am văzut şi după ce Petru Dumitriu nu mai era, îi pusese urna în cripta familiei sale, pe Route d’Arse, suferea enorm şi s-a îmbolnăvit. Ea a fost un dar de dragoste uriaş pentru finalul de viaţă al lui Petru Dumitriu şi înţeleg de ce a lăsat-o legatar universal. Fiicele lui n-au participat – nici una – la înmormântarea tatălui.
Pe când lucram la ediţia de Opere am primit de la Manila, de la şeful iezuit al misiunii catolice, un francez pe nume Jean Frangois Thomas, un fel de fiu spiritual, corespondenţa din perioada morţii Irinei, a morţii mamei şi mutării scriitorului de la Frankfurt la Metz. El îl ajutase „să nu mai scoată strigăte dezarticulate sub formă de cărţi” (semnase şi cu pseudonimul Pierre Travel), să-şi regăsească marea linie a creaţiei şi, în schimb, Petru Dumitriu îl ajutase să-i cunoască pe greco-catolicii din Transilvania, unde venise în vizită. A fost importantă şi
Ileana Medrea, sora soţiei sale, campioană naţională la aruncarea suliţei, care şi-a recuperat de la leagăn şi şi-a crescut nepoata după ce-a ieşit din închisoare (în urma fugii soţilor Dumitriu), apoi le-a dus-o părinţilor la Frankfurt, totul după ce Irina mai născuse o fată. Coralia Fotino, cea mai bună prietenă a Frangoisei Mohr, mi-a dăruit fotografiile din albumul de familie al lui Petru Dumitriu, recuperat de la Securitate, iar Frangoise însăşi pe acelea din albumul primit de la Târgu Jiu, lăsate de Lila prietenei sale. Maj ori- tatea inedite. Portretele tatălui le-am obţinut de la Arhivele Armatei. Socot că trebuie văzute în sfârşit de marele public, chiar aici, în Flacăra, care a găzduit începuturile de gazetar ale lui Petru Dumitriu, în vremuri amestecate, pe când viitorul nu putea încă fi întrezărit decât de foarte puţini.
text Ecaterina ŢarăLungă
Almanah Flacara 2011 Tweet
http://wpblackberry.wordpress.com/development/?replytocom=3949|7
Thanks for the tips you have shared here. Something else I would like to convey is that laptop or computer memory needs generally go up along with other breakthroughs in the engineering. For instance, when new generations of cpus are brought to the market, there is usually an equivalent increase in the scale demands of both laptop or computer memory plus hard drive room. This is because software program operated through these processors will inevitably surge in power to benefit from the new engineering.
new led watch I finding for informatin in usa and I read your post that so useful for me, thx google I found your site for great info….
I finding for informatin in usa and I read your post that so useful for me, thx google I found your site for great info….
Trackback for a Great Article…
Left you a trackback for your readers to get more info….
whoah this weblog is great i like studying your articles. Stay up the good paintings! You already know, many people are hunting round for this info, you could aid them greatly.
I have realized that online education is getting popular because accomplishing your college degree online has turned into a popular option for many people. Numerous people have not necessarily had an opportunity to attend an established college or university yet seek the increased earning possibilities and a better job that a Bachelor’s Degree provides. Still other individuals might have a college degree in one discipline but would choose to pursue another thing they now have an interest in.
Trackback for a Great Article…
Left you a trackback for your readers to get more info….
The things i have continually told people is that while looking for a good on-line electronics shop, there are a few factors that you have to factor in. First and foremost, you want to make sure to find a reputable and in addition, reliable retail store that has got great reviews and rankings from other consumers and marketplace advisors. This will make certain you are handling a well-known store that provides good assistance and aid to the patrons. Thanks for sharing your notions on this site.
OH HAI…
Great – I should certainly pronounce, impressed with your site. I had no trouble navigating through all tabs and related information ended up being truly easy to do to access. I recently found what I hoped for before you know it at all. Reasonably unus…
Thanks for your publication. One other thing is the fact individual states in the United states of america have their own personal laws that affect house owners, which makes it very difficult for the Congress to come up with the latest set of rules concerning home foreclosure on property owners. The problem is that a state has own legal guidelines which may have impact in an adverse manner in terms of foreclosure procedures.
Phen375 reviews…
That is really attention-grabbing, You are an excessively professional blogger. I have joined your feed and sit up for in quest of more of your great post. Additionally, I have shared your web site in my social networks! phen375 reviews…
I’ve observed that in the world the present day, video games include the latest phenomenon with kids of all ages. There are occassions when it may be not possible to drag your son or daughter away from the activities. If you want the best of both worlds, there are numerous educational gaming activities for kids. Thanks for your post.
Somebody essentially help to make seriously posts I would state. This is the very first time I frequented your web page and thus far? I surprised with the research you made to create this particular publish amazing. Wonderful job!
Pretty nice post. I just stumbled upon your blog and wanted to say that I’ve really enjoyed browsing your blog posts. In any case I will be subscribing to your feed and I hope you write again soon!
2011…
I really appreciate this post. I’ve been looking everywhere for this! Thank goodness I found it on Bing. You’ve made my day! Thx again…
Very efficiently written story. It will be beneficial to everyone who utilizes it, including me. Keep up the good work – for sure i will check out more posts.
Websites worth visiting…
I enjoyed reading your article, many thanks….