best amount of xanax to take buy xanax online xanax dilate pupils

taking ativan first time buy lorazepam online ativan acting time

does anything work better than phentermine phentermine online how to sleep when taking phentermine

effects of soma and vicodin buy soma soma no expoente

how many milligrams of valium is fatal diazepam 10mg taking valium with sleeping pills

gabapentina con tramadol generico buy tramadol online cod how much does tramadol go for on the street

ultram buy Bellevue buy tramadol tramadol helps me study

alprazolam buy Raleigh buy xanax online don't mix xanax with

benadryl and xanax combination buy xanax buy xanax online Oakland

does xanax disturb sleep buy xanax online without prescription xanax addiction time frame

ZOOM

PIRAŢI SAU PAZNICI DE COASTĂ?

June 20th, 2009, com 2 comentarii

Poate că, dacă nu ar fi răpit trei marinari români în luna martie a acestui an şi alţi unsprezece în luna mai, piraţii somalezi nici nu şi-ar fi găsit loc ca subiect  de presă prin mass-media dâmboviţene, decât la rubrica de fapt divers internaţional. Chiar şi aşa, puţini sunt cei care se întreabă cum mai este posibilă pirateria de tip secol XVI în era armelor high-tech şi de ce oare nişte foşti pescari slăbănogi de care atârnă cu greu câteva kalaşnikoave şi lansatoare de grenade nu pot fi anihilaţi de supersofisticatele nave de luptă ale NATO şi ONU.

Clanurile feudale somaleze care au umilit militarismul ultraperfecţionat

La începutul anului 1995, aflate în culmea prestigiului internaţional, ONU şi SUA îşi retrăgeau umilite căştile albastre, respectiv militarii de elită din Somalia: misiunile UNOSOM şi UNITAF se încheiau lamentabil, iar acest stat perfect eşuat a fost lăsat într-o nouă derivă, la mila ONG-urilor umanitare. Cu doar trei ani înainte, sub o formidabilă presiune mediatică internaţională generată de imaginea unei catastrofe umanitare creată de o foamete cumplită, ONU şi Statele Unite îşi trimiseseră forţele armate pentru a pacifica o ţară răvăşită de un nemilos război inter-clanuri, pustiită de secetă, decimată de foamete, şi de a asigura protecţia convoaielor umanitare destinate supravieţuirii populaţiei. Printre căştile albastre s-a aflat şi un contingent medical militar românesc format din peste cinci sute de medici, asistente, infirmiere, soldaţi de protecţie care au format personalul Spitalului Militar de Campanie nr. 50, ce a fost dislocat în apropierea aeroportului din Mogadiscio în perioada 6 iulie 1993 – 26 octombrie 1994. Rememorându-şi experienţa lunilor de misiune din Somalia, aceştia au de?sigur o altă percepţie, mult mai nuanţată, asupra evenimentelor actuale, decât cea transmisă atât de sec de media mioritică.

Filmul Black Hawk Down (Elicopter la pământ, regia Ridley Scott, 2001), circulat şi pe micile şi marile noastre ecrane, ?descrie elocvent evenimentele din ziua de 3 octombrie 1993, când 18 rangeri au fost ucişi şi două elicoptere de luptă Black Hawk ale forţelor speciale americane au fost doborâte de miliţiile generalului rebel Mohammed Aidid. Atunci orgolioasa Americă, unica superputere victorioasă a Războiului Rece şi a primului război din Irak (operaţiunea Desert Storm – 1991), a fost trezită din beţia succeselor de îngrozitoarea imagine a cadavrului unui soldat american târât pe străzile din Mogadiscio în urletele localnicilor furioşi. Era corpul unuia dintre cei care, în fond, veniseră – ce-i drept cu aroganţă – să-i ajute. În faţa unei opinii publice americane profund şocate, preşedintele Clinton a anunţat o suplimentare temporară a trupelor americane în operaţiunea numită Restore Hope (Redarea speranţei) şi retragerea întregului contingent american din Somalia în şase luni. Fără ca nimeni să fi înţeles de fapt ce se întâmpla cu această ţară ce tocmai trecuse din secole de feudalism direct în socialismul sovietic al lui Siad Barre şi apoi brusc în război civil, o întreagă naţiune era lăsată chiar fără speranţă.

Din pescari amărâţi, paznici de coastă şi apoi gangsteri milionari

Prin plasarea sa în Cornul Africii, Somalia ocupă o poziţie geo-strategică deosebită datorită coastelor sale deschise spre Oceanul Indian şi Golful Aden (prin care circulă 30% din petrolul mondial), ceea ce a şi atras atenţia sovieticilor şi apoi a americanilor în timpul Războiului Rece. Întinsul litoral somalez mărgineşte una dintre principalele rute maritime traversate anual de sute de cargouri comerciale şi nave de tot felul, care circulă între Marea Roşie şi Oceanul Indian.

Dintotdeauna, pescuitul a fost principala resursă de hrană a somalezilor care, după abandonarea la mijlocul anilor ’90 a acestei ţări practic lipsită de guvern şi putere, a fost ameninţat direct din două părţi. Profitând de vacuumul de autoritate, diverse vase (nu se ştie ale cui) au început să deverseze în apele de coastă somaleze lipsite de apărare cantităţi din ce în ce mai mari de butoaie cu deşeuri nucleare şi toxice. În urma tsunami-ului din decembrie 2004, sute de astfel de butoaie, unele scurgând deşeuri de metale grele, precum cadmium şi mercur, au fost aruncate la ţărmul somalez, provocând moartea a circa 300 de localnici. Tot din cauza lipsei unei paze de coastă, în apele somaleze au început să apară şi braconieri străini care nu doar că pescuiau ilegal sute de tone de homar sau ton, dar în plus nu se jenau chiar să taie plasele amărâţilor de pescari locali.

Organizarea autoapărării de către pescari împotriva vaselor străine care le poluau apele şi le furau peştele a fost prima reacţie armată a celor ce deveniseră un fel de paznici ai coastelor somaleze. Chiar dacă majoritatea acestora s-au transformat sau au fost înlocuiţi de piraţi autentici, ajunşi în scurt timp milionari, imaginea de „paznici ai coastelor“ s-a păstrat în ethosul local. De altfel, conform site-ului independent somalez Wardheer News, 70% dintre localnici privesc pirateria ca o formă de apărare naţională, deoarece nu se poate spune dacă printre vasele capturate nu se află şi dintre cele ce au fost implicate în activităţi ilegale în apele somaleze.

Piraţii somalezi au între 25 şi 35 de ani şi fac această „meserie“ pentru bani, riscându-şi viaţa cam tot atât cât o face un simplu somalez zi de zi. Bandele de piraţi sunt alcătuite din trei categorii de membri: foştii pescari – care sunt creierele ope?raţiunilor deoarece cunosc apele; foştii luptători în gherilele diferiţilor lorzi locali ai războiului – care constituie muşchii acţiunilor şi, în fine, experţii tehnici – cei care ştiu cum să folosească un telefon prin satelit, un GPS sau echipamentele militare. Oricare dintre aceste trei ipostaze reprezintă cea mai fericită perspectivă de viitoare „carieră profesională“ pentru adolescenţii somalezi, care oricum nu au altă alternativă decât foamea cotidiană.

Piraţii din regiunea Puntland, concentraţi în fieful lor din oraşul Eyl situat pe coasta dinspre Oceanul Indian, au bani mai mult decât oricare alt somalez (şi mult peste PIB-ul somalez de doar 650 $), au cele mai frumoase femei (permiţându-şi câte două, trei soţii), au case mari şi maşini luxoase, mânuiesc cele mai moderne arme, care sunt aduse din Yemen. Nici vorbă ca aceşti „paznici de coastă“ să-şi facă vreo problemă cu firavul guvern de coaliţie de la Mogadiscio, care abia dacă deţine controlul asupra capitalei. Doar comandourile marilor puteri, precum SUA sau Franţa, trimise să elibereze anumiţi ostateci din ţara respectivă mai tulbură din când în când „liniştea“ fiefurilor piraţilor somalezi.

În Eyl, pirateria a dus la dezvoltarea unei întregi industrii conexe în economia regiunii Puntland. Pe lângă localurile luxoase necesare distracţiei cuvenite unui pirat bogat, a apărut consumul de droguri şi alcool prin care se mişcă o mare sumă de bani. Ostatecii, deoarece valorează între 300.000 $ şi 1.500.000 $, sunt în general bine trataţi în locaţii special amenajate. Potrivit estimărilor BBC News, media răscumpărărilor pentru majoritatea navelor este de  circa două milioane de dolari, dar negocierea sumelor poate începe de la 22 de milioane şi poate coborî până la opt milioane de dolari, aşa cum a fost cazul navei ucrainene Faina ce transporta 33 de tancuri ruseşti. Diferite alte estimări vehiculează nivelul veniturilor piraţilor somalezi în anul 2008 la sume cuprinse între zeci şi sute de milioane de dolari. La o asemenea cifră de afaceri, în cadrul bandelor au apărut funcţiile de contabil al sumelor încasate şi cheltuite, precum şi cea de negociator al răscumpărărilor. Pe de altă parte, pe măsură ce cresc încasările, creşte şi nivelul dotării tehnologice, amploarea şi întinderea pirateriei.

Atac şi apărare

Numărul de piraţi care atacă efectiv o navă este în general mic, dar în spatele acestora se află mulţi alţii. Primii atacatori nu sunt mai mulţi de zece, ei apropiindu-se în bărci de mare viteză, dotate cu arme de mare calibru, inclusiv aruncătoare de grenade. Primul val utilizează cârlige şi scăriţe de abordaj, nu cu mult diferite de cele de pe timpul căpitanului Blood. Vasul odată abordat, este ocupat de circa cincizeci de piraţi, în timp ce tot atâţia aşteaptă pregătiţi la ţărm să intervină în caz de nevoie. Problemele se complică exponenţial atunci când este ameninţată direct securitatea mediului prin atacarea unui petrolier a cărui avariere poate polua catastrofic întreaga zonă sau atunci când piraţii răpesc un vas ce transportă armament şi muniţie.

Ce pot face navele în faţa unui astfel de atac? Să îşi protejeze bordul cu sârmă ghimpată, la fel ca tranşeele de odinioară. Să arunce pe punte soluţii alunecoase (ca în filmele cu Stan şi Bran?!). Să aibă pregătite garduri electrice străbătute de curent de mare tensiune. În special să aibă arme şi mai ales marinari capabili să tragă în plin, ceea ce nu este totdeauna posibil datorită nivelului extrem de scăzut al pregătirii majorităţii marinarilor „ieftini“, proveniţi din cele mai sărace ţări. Cu alte cuvinte, scenariul actual nu diferă prea mult de cel din filmele clasice cu piraţii din Caraibe sau din alte părţi.

Convenţia maritimă internaţională de la Montego Bay încriminează pirateria, dar nu rezolvă procedura de urmărire a acesteia. Ca urmare, la mijlocul lui iunie 2008, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie prin care era autorizată urmărirea piraţilor de către navele unor ţări străine până în apele somaleze, ceea ce a permis intervenţia unor nave ale marilor puteri (SUA, Rusia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania) pentru protejarea propri?ilor lor vase. Până în decembrie 2008, nave ale NATO au patrulat în zonă, misiunea acestora fiind preluată de Uniunea Europeană sub numele de operaţiunea Atalanta. Analiştii sunt însă cvasiunanimi în a spune că această impresionantă desfăşurare de forţe navale nu va avea nici pe departe efectul scontat, fie doar şi pentru faptul că nimeni nu poate controla perfect un sfert din Oceanul Indian. În esenţă, asistăm cam la aceeaşi situaţie cu cea din 2002, când talibanii afgani, ascunşi în colibe de chirpici, erau vânaţi de americani cu rachete Tomahawk în valoare de milioane de dolari.

Soluţia crizei piraţilor somalezi, ce provoacă daune de zeci şi sute de milioane de dolari comerţului maritim, se află însă nu pe mare, ci pe uscat. Este greu, scump şi durează mult să reconstruieşti o ţară precum Somalia care să se poată susţine singură, dar este singura soluţie valabilă pe termen lung. Vânătoarea pe uscat a piraţilor ar putea avea unele efecte pe termen scurt, prin distrugerea unor cuiburi sau baze de coastă, dar un eşec strategic, precum cel suferit în 1994 de ranger-ii americani şi căştile albastre, rămâne oricând posibil. O lecţie pe care se pare că nimeni nu a uitat-o.


Soartă de român ostatec

Timp de peste un deceniu de la intrarea noastră în rândul lumii (în decembrie 1989) am avut şansa de a nu cunoaşte emoţia publică creată de oşteni români morţi în misiune sau de ostateci români luaţi (tot) în străinătate, evenimente deja binecunoscute marilor naţiuni ale lumii moderne. Când s-a întâmplat în primăvara lui 2005 premiera serialului de mare succes cu cei-trei-mult-prea-răpiţi-jurnalişti-în-Irak, evenimentul a fost perceput de opinia publică mioritică drept o pasionantă telenovelă tip Big Brother. Apoi lucrurile au intrat în normal.

Atunci când, la 3 octombrie 2006, inginerul român Emil Neagu a fost răpit (la grămadă cu alţi şase cetăţeni străini) de o grupare militară nigeriană de rezistenţă de pe platforma petrolieră a firmei Exxon din delta fluviului Niger (unde lucra omul sub contract), ştirea a făcut iniţial oarece vâlvă în prime time şi pe prima pagină; emoţia s-a stins însă cuminte nouăsprezece zile mai târziu, odată cu eliberarea tuturor ostatecilor în corul de mulţumiri al Ministerului român de Externe şi al celui în cauză către autorităţile nigeriene. Celelalte două scurte răpiri ulterioare de muncitori români, tot în Nigeria, nu prea au mai fost băgate în seamă.

Nu cred că românii ar fi aflat mare lucru despre piraţii somalezi, (care de vreo câţiva ani chiar sunt o mare problemă ce afectează una dintre cele mai importante căi maritime mondiale) dacă în echipajele multinaţionale ale navelor răpite de aceştia în vederea răscumpărării nu s-ar fi aflat şi marinari români. Din fericire, ai noştri sunt relativ puţini la număr în comparaţie cu ai altor naţii. Întâmplător sau nu, deşi răpirile se înmulţiseră încă din 2008, din primăvară încoace, în fiecare lună s-au aflat şi marinari români printre victime: doi răpiţi în 22 februarie de pe o navă grecească (eliberaţi în 26 aprilie); trei în 22 martie, de pe vasul grecesc Titan (eliberaţi în 15 aprilie); cinci în 11 aprilie de pe remorcherul italian Bucaneer; unsprezece (între care un tată cu fiica sa) în 5 mai, de pe o navă sub pavilion Antigua. Din relatările celor eliberaţi rezultă că au fost bine trataţi de către piraţi, aşa că aceia aflaţi încă în captivitate nu au decât să aştepte ca armatorul să plătească răscumpărarea, căci de altceva în „Românica“ nici nu poate fi vorba. „Altceva“, în această situaţie, ar însemna intervenţia statului ai căror cetăţeni sunt în pericol, prin acţiunea unor forţe de comando, aşa cum a fost cazul căpitanului american Richard Philips eliberat la ordinul preşedintelui Obama sau familia de francezi eliberată la ordinul preşedintelui Sarkozy. În ceea ce ne priveşte, chiar dacă preşedintelui Băsescu i-ar plăcea teribil să dea un astfel de ordin, nu este clar dacă ar avea cine să îl execute şi, oricum, abia copiii noştri ar afla întreaga poveste după cincizeci de ani. Pentru că preţul şi împrejurările răscumpărărilor sunt confidenţiale (mai ales că banii sunt plătiţi de armatorul respectiv), tot ceea ce putem afla acum este comunicatul de presă standard al Ministerului român de Externe care, invariabil, ţine legătura cu familiile şi cu armatorul prin intermediul unei celule de criză. Altceva… ce ar putea face, nu?

Taguri:

Comentarii

  1. Websites you should visit…

    I really liked your blog, appreciate the great information….

  2. Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

Comenteaza