Cărţile  pe  care  le  prezint,  în fiecare   lună,   aici,  constituie  un carnaval  al  prostiei   omeneşti, al  prostiei   care   stă  ascunsă  în fiecare  om, prost sau inteligent, şi aşteaptă să se manifeste cu exuberanţă.

Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic. Toată viaţa mi-a plăcut să râd – nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii şi, cu puţin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinaţii de cuvinte care seamănă cu literatura, dar nu sunt literatură.

Vasile Stejăreanu a avut ideea excentrică să rescrie câteva poeme eminesciene. Cu ce scop? Nu ne explică. Poate ca să le facă mai bune. Sau poate ca să le modernizeze.

Sunt rare cazurile în care asemenea experimente reuşesc. Am în minte un singur exemplu, Felicia Anghel, care nu demult a rescris inteligent, din perspectiva unei femei, 11 elegii de Nichita Stănescu. În general, însă, remakeurile sunt, în literatură, mai prejos decât textele originare.

Este exact ce se întâmplă şi cu poemele lui Vasile Stejăreanu, din volumul Eminescu redivivus. Sunt caricaturi involuntare ale celor eminesciene. N-au nici un farmec şi nici un haz. În timpul lecturii, simţi că devii complice la o impietate:

„A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată/ Ceva ce astăzi nu mai eşti/ A mea frumoasă fată.// Eu te-am iubit nespus de mult/ În vremuri dificile/ Şi-am ascultat al tău tumult/ Atâtea nopţi şi zile.// Dar tu l-ai vrut pe Cătălin/ Aceasta ţi-a fost vrerea/ Eu am rămas un biet străin/ Tu ai ales plăcerea.”

La fel de neinspirată este rescrierea cunoscutei poezii Pe lângă plopii fără soţ:

„Pe lângă şirul de arţari/ Adesea am trecut/ Mă detestau vecinii toţi/ Iubirea mi-a fost scut.// La geamul tău ce strălucea/ Priveam neobservat/ În vremea asta tu stăteai/ Cu un coleg în pat.// Ştiam că zilnic mă înşeli/ Dar ce puteam să fac?/ Îmi aminteam că sunt roman/ Şi totodată dac.”

Vasile Stejăreanu crede că poate să-l resuscite pe Eminescu. Dar Eminescu n-are nevoie de o reanimare. Versurile lui iradiază în continuare o mare, copleşitoare frumuseţe literară, în timp ce versurile lui Vasile Stejăreanu sunt palide şi împiedicate. Ideal ar fi ca Eminescu să rescrie versurile lui Vasile Stejăreanu.

*

În plină ocupaţie sovietică, scriitorii români aflaţi la dispoziţia partidului comunist proslăveau Uniunea Sovietică. În loc să-i dezavueze pe cei care distrugeau civilizaţia românească, îi omagiau. Printre aceşti imnografi ai URSS se numără Victor Tulbure, autorul mai multor volume de versuri propagandistice, publicate în primii ani de după război. Într-unul din volume, Versuri, din 1952, găsim un amplu poem despre un tânăr strungar român, care îl are ca model pe muncitorul stahanovist Bortchevici, de la o uzină din Moscova. În mitologia epocii, mitologie simplistă şi grotescă prin caracterul ei tendenţios, URSS era fratele nostru mai mare, al cărui exemplu trebuia să-l urmăm în toate privinţele. Aşa se explică de ce personajul lui Victor Tulbure compune o scrisoare destinată moscovitului Bortchevici, şi el strungar, rugându-l să-l înveţe cum să muncească mai bine şi să depăşească planul:

„Gazetele-mi vorbesc de dumneata./ În lume faptele ţi-s cunoscute./ Şi eu muncind la strung, sporit aş vrea/ întreaga-mi trudă pacea s-o ajute.// Cum oare mânuieşti vestitu-ţi strung/ că spor atâta poate să îţi deie?/ Aş vrea să-nvăţ, fruntaş aş vrea s-ajung,/ ca alţii, pildă, munca mea s-o ieie.”

Pentru a ne convinge că personajul său este unul pozitiv (în limbajul criticii de atunci personaj pozitiv era acela care convenea partidului comunist), poetul îl prezintă ca descendent dintr-o familie de ţărani săraci, exploataţi de „boieri”: „Neam de neamul meu/ a muncit din greu;/ neam de sărăcani/ de pălmaşi ţărani./Măghirane, zi:/ cum trudeau din zi,/ cum trudeau cumplit/ până-n asfinţit,/ pe la cei boieri.”

Strungarul din Moscova răspunde solicitării, vorbind la Radio Moscova despre scrisoarea primită din România. Emisiunea este ascultată de toţi strungarii din uzină:

„Şi inimile parcă-n loc au stat/ când se-auzi un glas tovărăşesc:/ «Aici/ e/ Moscova!/ La aparat/ Bortchevici, peste-o clipă, vă vorbeşte!”

După urările de rigoare, Bortchevici le explică prin radio strungarilor români sub ce unghi trebuie să ţină piesa pe care o prelucrează la strung. Ei îşi notează indicaţia în carneţele şi izbucnesc în urale:

Explozia de entuziasm este pe măsura sfatului primit. Ce s-ar fi făcut oare românii dacă n-ar fi aflat de la marele popor sovietic sub ce unghi trebuie ţinută o piesă la strung?

 

text Alex. Ştefănescu

ilustraţie Linu

 

Tweet

Wednesday, February 8th, 2012 at 1:37 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed