În luna iulie, politica s-a făcut, mai degrabă, sub maniera de tabloid. A fost un fel de politică aşa, cam ca… à la Mădălina Manole. Cu drame şi melodrame de sezon, cu dramolete… Cum altfel poţi să caracterizezi apariţia lui Traian Băsescu pe sticlă, precum lupul care a mâncat oaia, a înghiţit-o până-n prăsele, iar acum îi face plângerea, pe marginea gropii. Ce îşi închipuie el? Că lumea uită? Că îi mai poate păcăli, pe toţi, încă o dată?
După tot ce a făcut la guvernare, Partidul Democrat Liberal este mort şi îngropat. Un cadavru politic. Şi la fel este şi Traian Băsescu. Un fel de schelet ambulant care, din când în când, îşi dă speranţe sieşi că este viu, speranţe deşarte. Şi atunci apare pe sticlă, se bagă în discuţii. Se bagă în seamă. Dar, în realitate, aduce cu scheletul de la TALES FROM THE CRIPT, care îşi iţeşte capul din mizeria şi sărăcia noastră cea de toate zilele. Am pierdut, recunosc, o carte mare pe mâna lui Băsescu, care a demonstrat, cu strălucire, cu prisosinţă, că nu el este Preşedintele. El şi-a epuizat toate figurile.
Guvernul Boc te face nostalgic după Tăriceanu. Nici plânsul în stilul lacrimilor de crocodil de la dezertarea lui Stolojan, omul de paie, nu l-ar mai ajuta acum.
Încep să am nostalgii privind guvernarea lui Călin Popescu Tăriceanu.
Ăsta era un geniu în raport cu acest Guliver care e „domnul Boc”. Rar un premier mai inapt, pus în mai inapte situaţii. Cum este şi criza. Cel mai nepotrivit individ, în circumstanţele cele mai nefavorabile, asta ar fi „sinteza zilei”.
România e aproape neguvernată.
Rareori o momâie mai nefericită a stat pe scaunul de prim-ministru.
Chiar dacă suntem secătuiţi şi fără o leţcaie în buzunar, speranţa mea şade tot în alegerile anticipate.
Este ultima soluţie.
Raşi de acolo, cu toţii.
Avem nevoie de o primenire generală.
Şi, stai să vezi, că încă nu e gata.
Vine, în curând, toamna, cu tot cortegiul ei de sărăcie, disperare, sinucideri.
Abia atunci se va simţi unda „băsesco-bociană” a tăierilor şi gurilor de foc.
Atunci, nu vom avea nici vreascuri să ne încălzim – şi ne vom face acoperiş din bancnote de zece mii de lei vechi.
Un ultim sondaj de opinie a relevat că (aproape) două treimi dintre români ar vota, la un eventual referendum, pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu este cel mai urât, poate, preşedinte al românilor, dar este, cu siguranţă, acela care şi-a încălcat cel mai flagrant limitele, îndatoririle – şi chiar sloganul său. „Să trăiţi bine” a ajuns „să fiţi eutanasiaţi”. A fost pus în faptă sub forma lui „mai bine să nu mai trăiţi deloc”. O populaţie adusă la exasperare asistă, fără alternativă, la maimuţărelile unui guvern marionetă, cu un prim-ministru care îşi clamează incapabilitatea.
Tocmai, la un post de televiziune – declaraţie care a fost preluată, ulterior, de mass-media de pe net – Emil Boc se oferea la un concediu. Nu preciza dacă este fără plată sau nu. Asta în cazul în care nu mai are sprijin politic. Politic nu ştim, dar popular nu prea mai are. Şi, politic vorbind, trăim chiar un paradox: avem un premier pe care clasa politică încă îl mai susţine, cu chiu-cu vai, dar pe care poporul l-ar arunca de mult în stradă.
Emil Boc nu spune că măsurile lui sunt total anti-populare, în timp ce Băsescu afirmă că s-au luat măsuri „îndrăzneţe”. Ce înseamnă „îndrăzneţe”? Măsuri care îţi ucid poporul în masă? Măsuri îndrăzneţe înseamnă să te sacrifici tu, prim-ministru, tu-preşedinte, tu-guvern, tu-pedele. Dar ce măsuri îndrăzneţe pot fi atunci când pedeliştii au devenit adevăratul şi singurul partid-căpuşă al momentului?
Cam aşa arată politica tabloid. Confundă sensurile, nuanţele. Răstălmăceşte totul.
Mânjeşte tot. Deturnează valorile. Bagatelizează guvernarea.
