În loc de încheiere, printre mii și mii de cifre, critici și păreri, ar trebui  să avem  câteva  concluzii.  Cam  greu.  Viitorul sună…  Nu prea  sună deloc.  Mai privesc  în stânga, în dreapta, în jos, în sus… Și ce văd?

Mi-a cam crescut  barba  prin  ţări străine – de,   sunt   cam   scumpi  frizerii   în   nordul Europei, acolo unde satisfacţia cetăţeanului e maximă, vremea e  cam  noroasă şi  şomajul destul de mic – , aşadar îl anunţ pe al meu, cel din  România –  nu  ştiu  dacă  ar  trebui  să-i spun stilist  sau  altfel  mai  pompos –  să-mi rezerve un  appointment.  Mihai,  tipul  la  care mă tund de vreo şapte  sau opt ani are muşchi proeminenţi pe braţe,  bogat  tatuaţi, butonează un  smartphone, e tătic de fată şi un  mare cititor de SF. Îmi rezerv  cam o oră şi jumătate pentru păr  şi barbă  şi asta nu pentru că operaţiunile în sine ar dura atât,  ci pentru că de fiecare dată  când  ne vedem facem câte o analiză social-politică a ultimelor săptămâni, extrapolăm cu vreun roman fantasy nou apărut prin  ţări occidentale, comentăm scenariul şi imaginea unui film  de  Oscar,  mai  băgăm un pic de psihologie şi un pic de filosofie şi… cam  asta-i.   L-am  întrebat  odată  pe  Mihai, acum   vreo   câţiva   ani,  de  unde are  atâtea informaţii despre atâtea lucruri. El mi-a  răspuns:   citesc  mult   şi  oricum  mi-au   trebuit multe  pentru examene. Aşa am aflat că a terminat  psihologia şi face un master în sociologie.

– Pentru ce? – am insistat. Crezi că găseşti ceva de lucru  în domeniu?

– Nici pomeneală. Îmi place.

– Păi, nu te-ai gândit să renunţi la frizerie? Cu atâta  şcoală…

– Nu  merită. Aici câştig  foarte  bine.  Am clienţii mei. De ce să dau  un loc bun?… Poate îmi  fac salonul meu  cândva. Când  o să  am bani.

– Şi facultatea?

– Păi, ce-i cu ea? Am  făcut-o  de  plăcere. Sau, poate,  cine ştie, o să-mi  folosească  la un moment dat.

Tac şi îl las să-şi  facă treaba.  În bâzâitul mașinii  de   tuns   mă   gândesc  că  am   cam depăşit  jumătatea vieţii  şi,  dacă   simt  că  e nevoie, acum ar fi timpul pentru o schimbare. Un doctorat, o facultate nouă?  Nu se ştie niciodată. Dar nu prea  ştiu încotro!

Şi totuşi  nu  asta  e principala mea  grijă. Deloc. Fiica mea  se zbate  prin  clasele  primare. Nu-i place istoria  pentru că are prea multe date  şi  învăţătoarea o  pune să  le înveţe  pe dinafară. (Nu  mai  sunt  dascălii  de  altădată care  ne  povesteau Rovinele  ca  pe  un  film!) Citeşte  cât de cât, cu matematica şi româna e ok, merge  la cor şi la karate,  cântă  la pian  şi vrea  o chitară,  pictează şi se distrează cu origami. Cam multe. E cam obosită.  Nu o forţează nimeni. Sunt doar  plăcerile şi pasiunile ei. Dar ar trebui să mă gândesc deja la un liceu, poate   chiar  la  o  facultate… În  afară,  cu  ce bani? În ţară, cu ce profesori? Greu de ajuns la o concluzie!  Mai am  un  pic de  timp,  dar  nu prea mult. În reforma învăţământului tot continuă.   Cam  ca  drumul spre  comunism din anii pe care, chiar dacă  aş vrea,  nu-i pot uita. Mai   ţineţi   minte   cum   era   bancul   ăla   cu România pe  drumuri? Cam  aşa  suntem  şi acum.  Of, of…

Târziu  spre  seară  când  o duc  acasă,  îmi zice din spate,  din maşină:

–  Tati,  pot  să  fiu  karateka,  scriitoare şi cântăreaţă în acelaşi timp?

Nu ştiu ce să-i răspund.

Taguri: nr. 4 / aprilie 2012 Tweet

Sunday, April 8th, 2012 at 2:17 pm, DOSAR, RSS feed