În loc de încheiere, printre mii și mii de cifre, critici și păreri, ar trebui să avem câteva concluzii. Cam greu. Viitorul sună… Nu prea sună deloc. Mai privesc în stânga, în dreapta, în jos, în sus… Și ce văd?
Mi-a cam crescut barba prin ţări străine – de, sunt cam scumpi frizerii în nordul Europei, acolo unde satisfacţia cetăţeanului e maximă, vremea e cam noroasă şi şomajul destul de mic – , aşadar îl anunţ pe al meu, cel din România – nu ştiu dacă ar trebui să-i spun stilist sau altfel mai pompos – să-mi rezerve un appointment. Mihai, tipul la care mă tund de vreo şapte sau opt ani are muşchi proeminenţi pe braţe, bogat tatuaţi, butonează un smartphone, e tătic de fată şi un mare cititor de SF. Îmi rezerv cam o oră şi jumătate pentru păr şi barbă şi asta nu pentru că operaţiunile în sine ar dura atât, ci pentru că de fiecare dată când ne vedem facem câte o analiză social-politică a ultimelor săptămâni, extrapolăm cu vreun roman fantasy nou apărut prin ţări occidentale, comentăm scenariul şi imaginea unui film de Oscar, mai băgăm un pic de psihologie şi un pic de filosofie şi… cam asta-i. L-am întrebat odată pe Mihai, acum vreo câţiva ani, de unde are atâtea informaţii despre atâtea lucruri. El mi-a răspuns: citesc mult şi oricum mi-au trebuit multe pentru examene. Aşa am aflat că a terminat psihologia şi face un master în sociologie.
– Pentru ce? – am insistat. Crezi că găseşti ceva de lucru în domeniu?
– Nici pomeneală. Îmi place.
– Păi, nu te-ai gândit să renunţi la frizerie? Cu atâta şcoală…
– Nu merită. Aici câştig foarte bine. Am clienţii mei. De ce să dau un loc bun?… Poate îmi fac salonul meu cândva. Când o să am bani.
– Şi facultatea?
– Păi, ce-i cu ea? Am făcut-o de plăcere. Sau, poate, cine ştie, o să-mi folosească la un moment dat.
Tac şi îl las să-şi facă treaba. În bâzâitul mașinii de tuns mă gândesc că am cam depăşit jumătatea vieţii şi, dacă simt că e nevoie, acum ar fi timpul pentru o schimbare. Un doctorat, o facultate nouă? Nu se ştie niciodată. Dar nu prea ştiu încotro!
Şi totuşi nu asta e principala mea grijă. Deloc. Fiica mea se zbate prin clasele primare. Nu-i place istoria pentru că are prea multe date şi învăţătoarea o pune să le înveţe pe dinafară. (Nu mai sunt dascălii de altădată care ne povesteau Rovinele ca pe un film!) Citeşte cât de cât, cu matematica şi româna e ok, merge la cor şi la karate, cântă la pian şi vrea o chitară, pictează şi se distrează cu origami. Cam multe. E cam obosită. Nu o forţează nimeni. Sunt doar plăcerile şi pasiunile ei. Dar ar trebui să mă gândesc deja la un liceu, poate chiar la o facultate… În afară, cu ce bani? În ţară, cu ce profesori? Greu de ajuns la o concluzie! Mai am un pic de timp, dar nu prea mult. În reforma învăţământului tot continuă. Cam ca drumul spre comunism din anii pe care, chiar dacă aş vrea, nu-i pot uita. Mai ţineţi minte cum era bancul ăla cu România pe drumuri? Cam aşa suntem şi acum. Of, of…
Târziu spre seară când o duc acasă, îmi zice din spate, din maşină:
– Tati, pot să fiu karateka, scriitoare şi cântăreaţă în acelaşi timp?
Nu ştiu ce să-i răspund.