„Frământări subterane“, astfel aș caracteriza, dacă ar trebui să spun într-o sintagmă foarte scurtă ceea se petrece, astăzi, pe ansamblu (în „macro“, deci – nu în „micro“!) în viața politică a României noastre dragi.
La o analiză politică (mai) atentă, se poate radiografia un gen de „viermuială” difuză. Schimbări de plăci tectonice.
A început, iarăşi, era marilor migraţii. De data asta de partide.
Pentru că nu doar oameni, ci (aproape) hălci întregi de partide prind să migreze dintr-o parte în alta.
Cohorte de primari au plecat în „bejenie”. Deplasarea spre roşu. De la portocaliu.
Partidul democraţilor liberali ameninţă să se dezintegreze, încet – dar sigur. Unii spun chiar că „hemoragia” a încetat – şi încearcă să minimalizeze/diminueze consecinţele.
Celelalte partide se îndoapă, ba chiar se „ghiftuiesc” de-a binelea pe spinarea celor ce dau bir cu fugiţii de la principalul partid de guvernământ.
Un cunoscut politician de la USL afirma, cu câtva timp în urmă, că nu crede că alianţa opoziţiei ar trebui să-i înghită pe toţi „fugarii” de la PDL, mai ales pe cei care au aparţinut, odată, partidelor ce compun USL – şi s-au „zburătăcit” ulterior.
Aceştia nu au nici un fel de circumstanţe atenuante.
Frica, totuşi, poate fi o circumstanţă. Chiar dacă nu prea „atenuantă”.
A plecat din PDL – veşnicul şi eternul nostru partid democrat liberal, de care parcă nici nu mai scăpăm.
Şoarecii părăsesc corabia – au titrat ziarele, au zis ceilalţi politrucieni (un fel de combinaţie jigărită între politicieni şi politruci).
Sorin Frunză-Verde, ca şi cum ai zice Nenea drum-de-fier, le-a croit cărare şi la vreo ’jde sute – sau ’jde mii – de primari în afara pedeleilor.
În PNL e loc pentru toată lumea.
Plecarea lui alde „frunză-verde” i-a lăsat pe pedelei de/cu inimă albastră şi îndurerată. A fost o lovitură. De măciucă ori de teatru. Dar parcă, oare, cine mai ştie?
S-a pus de un congres USL. Altminteri, socotesc, absolut necesar. Următorul va fi, probabil, în funcţie de „viteza” pe care o prinde partidul în alegeri.
Fireşte, s-a hotărât a nu se colabora cu actualul preşedinte Traian Băsescu. Deşi Traian Băsescu s-a grăbit să îşi „supraliciteze” oferta electorală – şi nu era chiar de lepădat, s-a văzut că el duce o lipsă acută de credibilitate: nimeni, de pe eşichierul politic, nu se mai grăbeşte să danseze cu „tristul” preşedinte de la Palatul Cotroceni.
Alegerile vor fi cele care vor „valida”, pe mai departe, mişcările, curentele şi tendinţele din PSD.
Premierul începe să se mişte.
Să conceapă primele mutări de „şah”. Şi-a alcătuit un alai de câteva zeci de consilieri. Slavă Domnului, nu sunt remuneraţi. Dar este un clar „bonus” de imagine să te afli printre aceştia.
Printre cei şaizeci, nume cunoscute. Ne-a sărit în ochi cel al lui Dragoş Anastasiu, preşedintele de la Eurolines, care a realizat, de curând, un interesant parteneriat cu grupul german TUI, liderul mondial al tur-operatorilor, pe piaţa de turism.
Acum, rămâne de văzut ce vor face oamenii acestui „comando de elită” – dacă nu sunt doar puşi, la întâmplare, ca o tutelă politică – una capabilă să justifice „tinereţea” premierului – şi faptul că, şi el ca tot omul, nu se poate pricepe la toate lucrurile din lume.
Cum e fostul prim-ministru, Adrian Năstase, cu adevărat? Alb sau negru? Sau, poate, cine ştie, gri. Gri-petrol, sau gri-fer?
Ce nuanţă are? Una de băgat la „zdup”? Sau are parfum de „NUP”?
Dincolo de toate hotărârile justiţiei, o analiză la rece ne poate spune că „personajul politic” respectiv este, ca oricare om, un amestec de „bune” şi „rele”.
La capitolul rele, să fim obiectivi şi să remarcăm „răul” principal: acuzaţiile de corupţie. Şi, în al doilea rând, promovarea baronilor locali, de care a fost acuzat şi în perioada mandatului de premier.
La fel, trebuie să sesizăm – dincolo de toate hotărârile justiţiei pronunţate recent – şi care formează pretextul nostru de luare „sub lupă” – cel puţin două calităţi majore şi incontestabile.
Prima ar fi o anume experienţă în diplomaţie – de netăgăduit. Departe de gafele miniştrilor de Externe care i-au succedat.
Iar a doua calitate se referă, totuşi, la gradul de cultură: nici unul dintre prim-miniştrii ultimului deceniu (cine ştie, poate cu excepţia unui Călin Popescu Tăriceanu, deşi nici acolo n-aş fi atât de „sigur” încât să pot băga mâna în foc), nu a avut măcar un pospai de cultură la purtător. Ca să nu mai vorbim de cei care nu l-au citit încă pe Mircea Cărtărescu. Măcar pe ăla din Levantul, dacă nu (chiar) cel din Orbitor…mai