Aţi deschis revista şi dintr-o dată ochii v-au căzut pe imaginile de alături. Nuduri. Femei goale. O clipă aţi zăbovit asupra lor ca şi când aţi fi ţinut în mână un album de fotografie, nu o revistă de opinie. Am mizat pe asta când am propus pentru Flacăra un articol pe care sper că veţi avea curiozitatea să îl citiţi.
Imaginile care sunt însoţite de textul acesta s-au răspândit deja în toată Europa şi poate în multe alte colţuri ale lumii pentru că în 2007 au fost incluse în antologia Taschen The New Erotic Photography, alături de creaţiile fotografice ale altor 81 de artişti contemporani. Cine semnează fotografiile? El se numeşte Cristian Crisbăşan, are 39 de ani, este român şi este probabil singurul artist vizual din ţară căruia i s-a publicat un album după 1989 la o editură din Vest.
Cristian preferă să spună că fotografiile sunt făcute chiar de femeia aceea unică, identificabilă care se supune exerciţiului de libertate interioară numit a poza nud. „Întotdeauna în imaginile mele e vorba de femeia pe care o pozez, nu despre o viziune de-a mea preconcepută despre femeie, în care să încerc să le îndes pe toate femeile pe care le cunosc şi, dacă nu încap, să le ajustez cu foarfeca… aşa cum fac foarte mulţi fotografi… Efectiv, o las să facă tot ce vrea. Iar o femeie timp de un minut are 60 de stări şi expresii diferite… contează să ştii pe care să le prinzi şi unghiul în care să le prinzi. E o împrejurare care i se oferă femeii să fie foarte ea însăşi şi eu întotdeauna încerc să ajung la sentimentul că imaginea aia nu a putut-o face altcineva decât ea şi că este foarte ea.“
Provocarea de a sta goală în faţa aparatului nu este doar una a modelului, însă. Trăim într-un timp în care fotografia comercială îşi permite orice, de la dezvăluirea totală, lipsită de pudoare, a actului sexual şi până la ridicarea triumfală, la rang de frumuseţe, a operelor de chirurgie plastică pe care cel mai adesea le numim „vedetele şi frumuseţile de azi“. Silicoane, seruri şi Photoshop – un arsenal în spatele căruia femeia, deşi dezgolită, este mai ascunsă ca niciodată.
Dar, nimic din toate astea în albumele lui Crisbăşan. Dacă veţi răsfoi paginile pe care vi le-am pregătit şi apoi veţi avea şi curiozitatea de a căuta pe www.amazon.com sau la librăriile Cărtureşti primul album al artistului, digital_sessions, publicat de editura germană Daab, vă va surprinde prospeţimea şi autenticitatea nudurilor. Şi dincolo de asta, veţi vedea că imaginea nu este doar imagine sau viziune, ci se desfăşoară în faţa ochilor ca o poveste de dragoste între artist şi femeia din faţa lui. În introducerea fotografiilor lui pentru antologia Taschen, Crisbăşan mărturisea editorilor că şi-ar dori să trăiască un an întreg cu o femeie, zi după zi, noapte după noapte, făcând documentarul complet al vieţii ei, apoi publicându-l ca pe o carte voluminoasă şi valoroasă. Şi asta este întâi de toate un act de iubire şi abia apoi de artă.
„Mă întrebi cum a fost să pozez. La început mi s-a părut uşor – mă dezbrac şi la plajă şi nu mă sinchisesc foarte mult de privirile celor din jur. Dar în faţa camerei era altceva, pentru că obiectivul mi s-a părut la început că îmi caută defectele şi imperfecţiunile. În timp ce mă mişcam prin cameră, fără să ştiu exact când facem poze, vorbeam mult între noi, glumeam. Dintr-o dată discuţia a devenit atât de caldă şi intimă încât m-am simţit parcă uşurată să pot să abordez un subiect delicat. Şi atunci mi s-au relaxat toţi muşchii şi trupul meu a încetat să caute o postură anume. A fost ca o mare apropiere şi regăsire, m-a făcut să mă simt apreciată şi specială“ – spune D.M., unul dintre modelele lui Crisbăşan.
Dian Hanson şi renumitul fotograf Eric Kroll semnează împreună antologia Taschen, rodul unei munci titanice de cercetare pe internet, în librării, în expoziţii, prin care au fost selectaţi 82 de artişti din toată lumea (editura plănuise iniţial să adune 100 de nume, însă Benedikt Taschen însuşi a făcut o selecţie finală la care a mai eliminat 18 artişti – păstrându-l, însă, pe Cristian). Din Europa de Est – fostul lagăr comunist – doar patru nume, începând cu ilustrul ceh Jan Saudek, urmând apoi mult mai puţin cunoscutul său compatriot Vlastimil Kulla, rusoaica Alla Esipovich şi românul nostru. Semnătura fiind Taschen – acest monstru sacru al publicisticii mondiale care în ultimii 27 de ani acoperă cu dezinvoltură totul, de la arta clasică la comic books şi albume de arhitectură şi design – selectarea lui Crisbăşan nu mai are nevoie de nici o altă consfinţire. Cu atât mai mult cu cât ea s-a adăugat la succesul rapid şi surprinzător al albumului digital_sessions, care şi-a uimit editorul epuizându-şi primul tiraj de 5.000 de exemplare în numai şase luni de la lansare, în 2005. Albumul, aflat o vreme în top 25 pe Amazon, a mai cunoscut de atunci încă două tiraje egale cu primul şi a fost distribuit în 50 de ţări pe cinci continente.
Cum a intrat Crisbăşan într-o asemenea pleiadă? Dincolo de parcursul de afirmare, pe care îmi rezerv plăcerea să îl redau pe scurt în casetă, Crisbăşan şi-a atras editorii prin sinceritatea cu care surprinde imaginea nudă a femeii, o sinceritate plină de erotism dar lipsită de vulgaritate şi, ca atare, distinctă de pornografie.
Afirmaţia poate părea curajoasă astăzi în România – unde paginile de ziar cu femei goale abundă, nu se face, însă, diferenţa între Playboy şi Hustler, sau se stârnesc scandaluri imense legate de vedete care pozează în Playboy, în schimb publicaţiile de can-can promovează staruri porno.
Precauţi, însă, Hanson şi Kroll prefaţează The New Erotic Photography cu un eseu despre diferenţa dintre fotografia erotică artistică şi pornografie. Pentru că Eros, spun ei, nu era, la urma urmei, doar zeul dragostei, ci şi cel al iubirii carnale, întruchiparea ei cea mai sublimă, iar amorul pasional este o năucitoare şi transcendentă comuniune a inimii, minţii şi trupului – în vreme ce pornografia reduce aşa-zisa atracţie sexuală la un simplu mecanism fizic, rupt de orice implicare emoţională.
Astfel, antologia Taschen se revendică drept un act de analiză şi delimitare dar şi un act post-post-modern, poate de recâştigare a unor bătălii cândva pierdute – avem nevoie de nud, de imaginile acestea, pentru a contracara efectul năucitor, amorţitor de simţ estetic, al noianului de nuduri de staruri şi starlete în care suntem înecaţi azi.
În faţa fotografiilor lui Crisbăşan, să facem şi noi aceeaşi distincţie – nu doar de dragul precizărilor teoretice. Vrem să recuperăm în întregime acest spaţiu mirific pe care ochiul artistului îl redă – femeia, frumuseţea şi puterea ei, necosmetizate, nealterate, ieşite din standarde anatomice absurde de tip 90-60-90, şi, nu în ultimul rând, libertatea interioară a fiinţei umane, curajul şi puterea de a te arăta aşa cum eşti şi cum nu eşti.
L-am întrebat pe Cristian cum a ales să facă fotografie de nud, cum a ştiut că acesta şi nu altul este drumul artistic pe care vrea să îl urmeze. Mai întâi mi-a explicat iubirea lui pentru femeie. Apoi a revenit la ceea ce eu cred că e manifestul său artistic, un efort îndreptat către frumuseţe şi autenticitate şi opus oricăror forme de artificial, kitsch, superficial şi irosire. „Am oroare de oameni care se irosesc“, îmi spunea, convins că fiecare om trebuie să lase în urma sa ceva durabil, mai mult decât o casă şi copii, ceva cu care să rămână în memoria oamenilor.
Nesaţul cu care fotografiază femei, nuduri, trupuri feminine, priviri este alimentat de acest ţel. „Îmi doresc să fotografiez cât mai multe nuduri posibile câtă vreme o să pot ţine o cameră în mână, lăsând în urmă o viziune valoroasă a celei mai fascinante şi bogate creaturi de pe pământ: femeia.“ Să fie acesta ingredientul secret care îl face pe Crisbăşan să intre – via Taschen – în elita celor mai buni fotografi de nuduri artistice din lume?
În anii în care lucra la Playboy Romania, Crisbăşan a fost frustrat de constrângerea de a expune în revistă tipologii de femei care nu există, adică nişte forme lipsite de conţinut, în viziunea lui, doar zece la sută ele însele în amestecul de „chirurgie plastică şi Photoshop“. Doar câţiva din echipa cu care lucra împărtăşeau părerea lui, şi anume că românul şi-ar dori să vadă în Playboy femei pe care poate să le întâlnească pe stradă: „Pe vânzătoarea de la colţ, pe colega studentă a fiicei, pe iubita băiatului lui, pe prietena nevestei, şi nu nişte fantoşe, nişte femei prefabricate, nu nişte manechine, ci nişte modele vii“.
De altfel, această abordare a dat roade în alte spaţii culturale decât cele ale României. Aici la noi rămâne de văzut cât de bine putem să înţelegem un asemenea artist, curajos şi fără false pudori, dar servitor devotat al frumuseţii şi libertăţii fiinţei umane. Pentru Cristian Crisbăşan libertatea este aceea de a lăsa lumii un lucru valoros, ceva ce vine din adânc, din ceea ce eşti şi pentru care eşti mândru şi fericit la gândul că îţi va supravieţui.
„Majoritatea femeilor ar vrea să pozeze“, îmi spune Crisbăşan care, numai pentru albumul digital_sessions, a trimis la Daab 1.500 de fotografii din care editorii au ales 168. „Multora le este frică dintr-o mulţime de motive, au prejudecăţi, dar ştii ce interesant este când le simţi că undeva, adânc în sufletul lor ar vrea să poată să îşi permită libertatea să facă asta? Am fotografiat şi femei care aveau o părere foarte proastă despre ele şi când s-au văzut în imaginile mele le-am reclădit imaginea de sine, încrederea de sine.“
Când vorbeşte despre femei Crisbăşan are un discurs neaşteptat. Susţinător neclintit al superiorităţii femeii faţă de bărbat, artistul îşi recunoaşte destinul în întregime marcat de femei, atât în fashion cât şi în arta fotografică. „Pe femeie nu poţi să o subjugi pentru că de fapt nu se întâmplă nimic din ceea ce nu vrea femeia, singura şansă este să îi fii partener. E ca în relaţia dintre regină şi cavaler în Evul Mediu – chiar dacă a petrecut noaptea în iatacul reginei şi i-a apărat tronul cu sabia sa, cavalerul nu ştie dacă nu cumva a doua zi regina va ordona să i se taie capul“, spune Cristian.
Fotografiile lui Cristian se revendică din această credinţă puternică în femeie, ca sursă („bărbaţii se nasc din femei, dar femeile se nasc tot din femei“). Şi pentru că izvorăsc de aici, creează, fără probleme, exact acele emoţii pe care le poţi avea în faţa nudurilor lui Botticelli, de exemplu. Când priveşti Naşterea lui Venus nu vezi o femeie goală, cu părul lung, acoperindu-i pudic zona pubiană, ci femeia de care eşti gata să te îndrăgosteşti, fiinţa din care provenim toţi, sânul dătător de alinare, puterea şi fragilitatea coexistând.
Nu cred că artistul nostru fotograf s-a gândit să se compare cu Botticelli sau cu oricare alt nume strălucit al picturii mondiale. Dar dragostea cu care priveşte femeia – cu ochii şi cu obiectivul – iubirea cea care înţelege, respectă, admiră şi nu schimbă, este întotdeauna, fără greş, drumul care îl duce către un act artistic, către un nud artistic, către fotografie erotică şi nu pornografie. Diferenţa este dragostea.
Acum, în loc să cântăriţi adevărul acestor spuse, întoarceţi-vă la paginile cu fotografiile lui. Observaţi acea privire sigură, puternică pe care o au femeile care i-au pozat? „Ca şi când fiecare dintre ele ar şti cu precizie care este puterea şi atracţia pe care o exercită asupra bărbatului din faţa lor“, comentează Dian Hanson, prefaţându-l pe Crisbăşan, în antologia Taschen.
text Diana Voicu
Cristian Crisbăşan, mini-biografie
• 39 de ani, studii de arte plastice • Căsătorit, tatăl a doi copii (Alexandra şi Vladimir) • Cariera de început ca jurnalist (Cotidianul) şi critic-comentator de modă • Director Fashion & Style la Playboy, director editorial la Madame Figaro, fotograf invitat la HighLife. • În ultimii şase ani semnează rubrica Kitschul de toate zilele şi, mai apoi, Nevoia de modele din suplimentul de duminică al Ziarului Financiar • 2001 – trimite fotografii la www.michelle7.com, un site de fotografie nud şi erotică, proiect al New Age Publications, New York; e remarcat de Jack Gilbert şi portofoliile îi sunt expuse; curând e contactat şi de Stern care îl expune în galeriile virtuale ale secţiunii lifestyle a publicaţiei http://www.stern.de/lifestyle/liebesleben/ • 2002 – ca urmare a celor 10 galerii virtuale pe Stern, e căutat de editorul Ralf Daab, cel care s-a îngrijit de debutul său • 2005 – apare albumul digital_sessions, distribuit în 50 de ţări, şi primul tiraj se epuizează în şase luni; la scurt timp este lansat şi în România • 2006 – Taschen îl contactează pentru a-l include în antologia celor mai buni 100 de fotografi contemporani de nud • 2007 – Antologia Taschen The New Erotic Photography, reunind 82 de artişti în selecţia finală, apare pe piaţă incluzând patru creaţii ale sale (cele pe care le publicăm şi noi) şi un crochiu al editorilor.