pink valium mg buy valium online dosage of valium for cats

what is in valium pill order valium valium prix

can valium cause itching valium no prescription needed long term valium use

losing weight fast phentermine buy phentermine something similar to phentermine

xanax compresse o 25 cheap xanax xanax vs zoloft side effects

get ultram Nevada buy tramadol online will tramadol give you a dirty urine

does ambien contain barbiturates buy ambien online ambien xanax equivalent

do they test for valium in drug tests diazepam online generic valium blue

tramadol painful urination order tramadol online cod tramadol online discover card

periodic limb movement disorder ambien ambien without prescription can i take ambien with alcohol

DOSAR

Povestea comunismului „Da, mă, hai, dă!”

April 25th, 2007, com 4 comentarii

In 1979, Romeo Vlădescu avea 46 de ani şi era diriginte de şantier la între­prinderea de Reţele Electrice din Ploieşti. Avea un salariu bun, o casă, o familie, doi copii, adică tot ce-i trebuia omului în acele vremuri ca să-i amorţească simţul unei realităţi crâncene pe care dictatura ceauşistă o pogorâse peste neam. Şi totuşi, Romeo Vlădescu era un supravieţuitor, mintea lui era limpede, vedea şi simţea toate atrocităţile acelui sistem. Dar şi gura îi era cam slobodă. Când se punea pe înfierat orânduirea socialistă, nimeni nu-l mai putea opri. Nici măcar temuta Securitate.

Vorbea mult în şedinţe, vorbea pe stradă, în autobuz, la cozi, prin magazine, vorbea mereu acolo unde se simţea umilit, înjosit, lovit în demnitatea lui de om cuminte. Era totuşi un revoltat obscur, n-avea reputaţia unui disident, nu se vorbea despre el la posturi străine, nu-l cunoştea Occidentul. Iar asta îl făcea vulnerabil. Fără să ştie ori să-i pese, el se expunea zi de zi la un risc uriaş. Avea să afle acest adevăr într-o zi de martie a anului 1979. Se întâmpla un lucru ciudat: afară deja se înnoptase şi el nu ajunsese acasă. Eram în sufragerie, la televizor, îşi aminteşte Simona, fiica lui. Era miercuri seara şi miercurea era sin­gura zi în care puteai vedea un film la telecine- matecă. Pe la ora opt a apărut şi el. De cum a intrat în casă am simţit că ceva nu e în ordine cu el. Se comporta bizar, nu vorbea, nu voia să mănânce nimic. A stat cinci minute în faţa televizorului după care s-a dus la culcare. N-am dat prea mare importanţă, am crezut că e într-o pasă proastă, deşi nu prea i se întâmpla asta. A doua zi, bărbatul nu s-a mai putut scula din pat. Era total absent, vorbea împiedicat, răspundea greu la întrebări, avea reacţii întârziate. Parcă era lovit cu leuca. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi el repe­ta întruna: „Le-am zis dă, mă, îmi, dă!” Doar atât spunea.M-am dus la cuier şi am văzut căpardesiul lui era murdar de noroi pe spate. L-am întrebat din nou ce s-a întâmplat, dacă a căzut sau ia bătut cineva. Răspunsul lui era acelaşi: „Dă, mă, hai, dă!” în acea zi nu s-a putut ridica din pat. Spre seară, a venit la uşă un vecin. Voia să ştie de domnul, cum se simte. El 1-a adus acasă cu o seară înainte. L-a găsit zăcând într-un şantier de lângă bloc. Cred că ia bătut cineva, a zis el, iar vorba asta a venit ca un fulger în casa familiei Vlădescu.

A doua zi l-au dus la spital, la secţia de psihiatrie. Aşteptau pe coridor iar el a început să se vaite de dureri cumplite de cap. Soţia a încercat să-1 maseze puţin, dar în momentul ăla bărbatul a scos un urlet care a îngrozit tot spitalul. Doctorul a ieşit imediat din cabinet. După ce-a aflat ce se întâmplase, i-a trimis urgent la radiografie. După câteva minute, şoc total: fractură craniană. Adică exact aşa cum e un pepene pe care-l scapi pe asfalt, povesteşte Simona. Din momentul acela, tata n-a mai fost om. Apoi, toată lumea vroia să ştie ce se întâmplase. El nu-şi amintea nimic. Medicul, însă, şi-a exprimat o bănuială: că ar fi fost bătut. Şi nu oricum, ci cu dibăcie. Cu saci îmbibaţi cu apă sau ceva asemănător. Adică cu ceva care nu lasă urme la suprafaţă. De-acolo, au plecat urgent la Spitalul Judeţean, la doctorul Zaharia. I s-a făcut puncţie, i-au scos lichid cefalo-rahidian, micşorându-i astfel presiunea intracraniană care îi provoca dureri insuportabile. Apoi, uşor, uşor, şi-a mai revenit. A început să vor­bească mai clar, să-şi recapete parcă puterea. L-au întrebat din nou ce s-a întâmplat. Inutil. Nu-şi amintea decât că doi inşi îl băteau rău şi că el le tot repeta: dă, mă, îmi, dă! Cine erau oamenii ăia, cum arătau, ce voiau de la el, nu ştia. Momentele alea erau o gaură neagră în memoria lui. După vreo două săptămâni de internare s-a întors la serviciu şi totul părea să revină la normal.

Totuşi, ceva se schimbase la el. Era tot timpul irascibil şi agitat. După vreo trei luni a început iar calvarul. Crize de epilepsie, dureri îngrozitoare, internări repetate, analize peste analize. în cele din urmă s-a constatat că are o leziune pe creier, ca o zonă macerată care în ultimul timp evoluase. Iar asta nu se putea produce decât în urma unor lovituri puternice. După un exa­men RMN, a fost dat diagnosticul: chist arah- noidian. Trebuia urgent operat iar pentru asta era obligatorie semnătura soţiei. Orice s-ar întâmpla, tu să ai grijă de copii. Au fost ultimele lui vorbe înainte de operaţie. Totul a durat aproape cinci ore. Pentru Simona orele astea au fost ani. E amintirea ei cea mai grea. într-un târziu, doctorul Arsene le-a dat, mai întâi, vestea bună: operaţia reuşise cu pacien­tul în viaţă. Apoi, a venit şi cea rea. începând de astăzi, va fi un chin pentru întreaga familie. Tofi cei din jur îi vor fi cei mai mari duşmani. Aşa arată simptomele bolii. Va trebui să-i suportaţi toate şicanele şi crizele. Şi, într-adevăr, din ziua aceea, destinul familiei Vlădescu s-a schimbat total.

După ce l-am externat, s-a pensionat pe caz de boală, povesteşte Simona. Aşa a început acasă coşmarul. Zi de zi certuri, cu mama, cu vecinii, reclama peste tot orice fleac se întâmpla prin bloc. în acelaşi timp, au continuat şi crizele de epilepsie. Ce să mai zic, era teroare. Erau nopţi în care mama nu mai suporta şi pleca să doarmă la cabinet, unde lucra. Până la urmă s-a îmbolnăvit şi ea, a fost de câteva ori internată la Spitalul Schuller, la psihiatrie. Să nu credeţi că-mi acuz cumva tatăl povestind toate astea. Stiu bine, aşa cum ştiam şi atunci, că totul se trăgea de la boala lui. în 1984, soţia lui hotărăşte să divorţeze. Traiul alături de el devenise insu­portabil. Şi totuşi, îl vizita permanent, avea grijă de el. în 1990, Romeo Vlădescu a para­lizat. Nu-şi mai putea mişca mâinile şi picioarele. A fost internat la Spitalul 9 şi ope­rat pe coloana cervicală. A urmat apoi un tratament de recuperare şi şi-a revenit parţial. Ani de zile a trăit singur. Simona, deşi era acum la casa ei, îl vizita zilnic şi-1 îngrijea. Pe 24 ianuarie 2003 s-a dus la medicul de familie să ia o reţetă compensată. Doctorul n-a vrut să-i dea. Chestia asta 1-a enervat peste măsură. După vreo oră i-a venit rău şi a căzut lat pe stradă. Accident vascular. într-un limbaj popular, creierul lui se degradase în ultimul hal. Şi asta a început de-atunci, de când l-au bătut. Doctorii au zis că n-o să mai poată vorbi niciodată. Şi au avut dreptate. După încă vreo doi ani de chin, Simona ia o hotărâre grea: să-1 interneze într-un azil. Ştia că hotărârea asta va face multe valuri printre rude sau prieteni. Era însă singura soluţie. Privind din afară, e simplu să-ţi dai cu părerea, să judeci. Pentru ea, dar chiar şi pen­tru el, era un calvar mult prea greu. A găsit un azil „de lux”, aproape de oraş. Ştie sigur că acolo e îngrijit mai bine decât acasă. îl vizitează în fiecare duminică. De fiecare dată, el plânge. Apoi rămâne cu privirea pierdută, îi dă să mănânce ca unui copil. El mestecă mecanic, cu-aceeaşi privire rătăcită. La despărţire îl ajută să meargă în salon. Ea îl sărută, iar el rămâne cu-aceeaşi privire…

Din momentul acela, tata nu mai fost om”

Aceasta este povestea unui om oarecare şi a familiei sale. Demult, bunul lui simţ şi luciditatea au deranjat un regim criminal. Ca răspuns, regimul i-a distrus treptat orice simţ. Nimeni nu ştie cine sunt brutele care au făcut-o. Povestea lui seamănă cu povestea neamului nostru. Un neam cu destinul mutilat de nişte brute neştiute astăzi şi poate niciodată.

trart şi foto Cătălin Apostol

Taguri:

Comentarii

  1. Elodia Datri says:

    Hi there,I enjoy reading through your article post, I wanted to write a little comment to support you and wish you a good continuationAll the best for all your blogging efforts.

  2. kanders says:

    Hello…

    My life,vist ithttp://pavlikl.putblog.org/ ,Thanks….

  3. Phen375 reviews…

    This is really attention-grabbing, You’re an overly professional blogger. I have joined your rss feed and stay up for searching for more of your wonderful post. Additionally, I’ve shared your web site in my social networks! phen375 reviews…

  4. Websites you should visit…

    I really liked your blog, appreciate the great information….

Comenteaza