other sleep aids besides ambien buy ambien ambient noise website

ambien tolerance levels buy ambien can lorazepam be taken with ambien

how much valium can a dog have diazepam 5mg can you take valium with a hangover

tramadol Wisconsin buy tramadol veterinary dosing tramadol

soma intimates thong soma online aura soma philosophy

soma es frame buy soma soma store locations mn

dizziness on phentermine phentermine 37.5mg online consult for phentermine

asociacion de tramadol y fentanilo buy tramadol is tramadol like meloxicam

tramadol dosage forms order tramadol online do doctors prescribe tramadol for headaches

xanax screening generic xanax interazione xanax alcol

ALMANAH FLACARA

Povestea Sărbătorilor de iarnă

December 10th, 2010, com 2 comentarii

Sărbătorile de iarnă durează două săptămâni (24 decembrie – 6 ianuarie) si includ: Crăciu­nul, Anul Nou si Boboteaza. Ele s-au suprapus, însă, la începuturi, peste sărbătorile păgâne ale Imperiului Roman: Saturnaliile (17-23 decem­brie), sărbătoarea Mithra (25 decembrie) si Calendae Januarii (1 ianuarie).

Crăciunul este sărbătoarea întregii creştinătăţi. Îl adoră cei mari, îl aşteaptă cu nerăbdare cei mici. Se sărbătoreşte la aceeaşi dată atât de către orto­docşi cât şi de către catolici şi protestanţi. Excepţie fac orto­docşii de rit vechi, care sărbăto­resc Crăciunul tot la 25 decem­brie, dar după calendarul iulian. În epoca modernă Crăciunul s-a transformat chiar din sărbătoare religioasă într-una internaţională, pe care o celebrează adesea chiar şi cei care nu au nici o legătură cu credinţa în Iisus Hristos. Ei săr­bătoresc Crăciunul de dragul cadourilor pentru cei mici şi mari, de dragul veseliei genera­le şi, pentru foarte mulţi, de dragul vânzărilor fabuloase din perioada Crăciunului.

Din punct de vedere reli­gios, ştim cu toţii că, de Cră­ciun, se sărbătoreşte Naşterea lui Iisus – fiul lui Dumnezeu – la Bethlehem. În realitate, însă, Iisus nu s-a născut în decem­brie, ci undeva în martie. Decembrie a fost ales pentru această sărbătoare spre a coin­cide şi a concura sărbătorile romane păgâne dedicate zeului Saturn (Saturnalii) respectiv Mithra (vechiul zeu al luminii la persani, al cărui nume însemna Soarele nebiruit), şi reprezentau o formă de venera­re a Soarelui. Pentru a evita persecuţia din timpul festivalu­rilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni aderau la creştinism, sărbătorile păgâne au primit o tentă creştină. Biserica timpurie nu a sărbăto­rit, de fapt, naşterea lui Hristos în decembrie până la Tele- sphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei de la 125 la 136 d.Hr., şi a declarat că servi­ciul religios ar trebui ţinut în această perioadă pentru a săr­bători Naşterea Domnului şi Mântuitorului. Nimeni nu era sigur cu adevărat de data reală a naşterii lui Iisus, Naşterea fiind sărbătorită deseori în sep­tembrie, adică în timpul festi­valului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noas­tre, când se celebrează începu­tul unui nou an). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au sărbătorit Naşterea lui Hristos la diverse date, inclusiv pe data de 6 ianuarie, odată cu Boboteaza. În anul 264 d.Hr., Saturnaliile au căzut chiar pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată Natalis Solis Invictis (Naşterea Soarelui Neînvins). Cum creştinii îl considerau pe Iisus Hristos asemănător unui soare pentru mântuirea umani­tăţii, a fost uşor să se transfor­me sărbătoarea păgână în cea creştină şi anume în Naşterea Domnului pe 25 decembrie.

In 325 d.Hr., Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca sărbătoare fixă pe 25 decembrie, după cum tot el a declarat duminica, a 7-a zi din săptămână, drept zi de sărbătoare şi sărbătoarea mobilă – Paştele. După anul 429 d.Hr., Crăciunul a început să se răspândească rapid în Europa.

Crăciunul, aşa cum îl ştim astăzi, a suferit transformări şi chiar a fost criticat inclusiv după ce întreaga Europă a devenit creştină. Astfel, în unele ţări protestante sărbători­rea Crăciunului a fost chiar interzisă. De pildă, în Anglia, Oliver Cromwell a interzis săr­bătoarea Crăciunului între anii 1649 şi 1660 prin aşa-numitele Legi Albastre. Popularitatea Crăciunului a fost impulsiona­tă în 1820 de cartea lui Washington Irving, Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall. În secolul al XIX-lea Crăciunul devine sărbătoare legală în majoritatea statelor europene.

La noi denumirea de Crăciun vine de la legenda lui Moş Crăciun care, în cultura populară românească, apare ca un personaj bătrân, cu barbă lungă, bogat, care trăia într-un sat de păstori alături de Moş Ajun. Într-o seară, în satul unde locuiau cei doi moşi – Moş Crăciun şi Moş Ajun – apare o femeie însărcinată, gata să nască. Aceasta cere găzduire la casa fiecăruia dintre cei doi moşi. Moş Ajun o refuză, în timp ce Moş Crăciun o pri­meşte în grajdul vitelor. Femeia trebuie să nască şi primeşte, pe ascuns, ajutor din partea soţiei lui Crăciun. Acesta, când află că soţia sa a moşit-o pe femeia primită în grijă se mânie şi-i taie soţiei ambele mâini din cot. Când însă află că femeia şi pruncul primiţi în grajd erau de fapt Sf. Fecioară şi pruncul Iisus, fiul lui Dumnezeu, se căieşte şi devine un om bun şi mai ales darnic. Maica lui Dumnezeu vindecă mâinile tăiate ale Crăciunesei, iar aceas­ta cântă imnuri prin care glori­fică naşterea lui Iisus, aşadar de aici susţine legenda că derivă colindele de Crăciun.

Pe lângă Moş Crăciun, brad şi slujbele religioase prilejuite de Naşterea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul în multe ţări europene şi nu numai. La noi, pe lângă colinde, care şi ele sunt nişte obiceiuri anterioare creştinismului, se merge şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.

Dacă sărbătoarea Crăciu­nului nu a existat dintotdea- una, şi îşi are originea în tra­diţiile precreştine şi în legende, nici Moş Crăciun, cel cum îl ştim noi astăzi, nu şi-a făcut simţită prezenţa decât foarte târziu. Originea lui Moş Cră­ciun de fapt se află în Sf. Ni- colae (secolul al IV-lea), epis­cop de Myra, Turcia. Sf. Ni- colae era un om generos, mai ales în ceea ce îi priveşte pe copii. După moartea sa, ose­mintele sfântului au fost furate de către nişte marinari italieni şi duse la Bari, sporind popula­ritatea Sf. Nicolae. Blândeţea şi generozitatea sfântului s-au răspândit mult în rândul biseri­cilor din Răsărit şi din Apusul Europei. Tradiţia oferirii cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie provine de la Martin Luther care a propagat din anul 1535 această datină numită Christkindl, ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multă vreme în familiile catolice a fost menţin­ută tradiţia cadourilor de Sf. Nikolaus. Martin Luther dorea să trezească interesul copiilor pentru Hristos şi să-i îndepăr­teze de datina catolică a cadou­rilor de Sf. Nicolae, fiindcă pro­testanţii nu venerau sfinţii. Aşadar, protestanţii au scos sfinţii din calendar şi, implicit pe Sf. Nicolae, dar în Olanda, unde sfântului Nicolae i se spu­nea Sint Nikolaas, tradiţia a continuat, copiii aşteptând să li se pună bunătăţi în saboţii lăsaţi lângă sobă, de fiecare şase decembrie. În timp, lui Sint Nikolaas i s-a spus Sinterklaas, iar coloniştii olan­dezi care s-au mutat în America secolului al XVII-lea au dus tradiţia cu ei. Aşa s-a născut Santa Claus.

Prima descriere a înfăţişării lui Santa Claus o face Clement C. Moore în poemul scris pen­tru copii săi, în 1822, şi intitulat A visit from Saint Nicholas. Astfel, Santa Claus / Moş Cră­ciun e descris ca un personaj cu faţa rotundă, jovial, cu o burtă proeminentă şi care e însoţit de un elf. Imaginea lui Moş Crăciun aşa cum o ştim azi a fost ideea lui Thomas Nast, care a creat câte un desen pe an, începând cu 1863, iar compania Coca-Cola s-a folosit cu priso­sinţă de personajul Santa Claus pentru a-şi vinde produsele. Santa Claus a devenit sinonim cu un moş grăsun şi veşnic vesel, cu un râs inconfundabil, îmbrăcat în roşu şi cu o barbă albă, respectabilă.

În lume există mai multe variante de Moş Crăciun. Astfel, în Anglia i se spune Father Christmas, în Austria şi Elveţia – Christkindl, în Franţa – Pere Noel, în Italia – La Befana ş.a.m.d.

Dar Crăciunul nu implică doar prezenţa Moşului bătrân care face daruri, ci şi pomul de Crăciun (de preferat bradul). Împodobirea casei cu crengi de brad exista încă din vremea romanilor, care preluaseră obi­ceiul de la egipteni – aceştia îşi împodobeau casa cu crengi de palmier. Bradul, mereu verde, simboliza reînnoirea eternă a vieţii, într-o perioadă când fri­gul şi întunericul iernii păreau că pun stăpânire pe lume. Tradiţia împodobirii pinilor în preajma Crăciunului era pre­zentă încă din Evul Mediu la germani. Pe vremea aceea pen­tru a reda scena izgonirii lui Adam şi a Evei din Paradis, a fost decorat cu mere un pin, care simboliza Pomul Cunoaş­terii. Sceneta se încheia cu pro­feţia venirii Salvatorului între­gii omeniri. Reformatorul pro­testant Martin Luther este cel care a introdus pentru prima oară obiceiul împodobirii po­mului de Crăciun cu lumânări. Ideea i-a venit după ce a văzut ce frumos străluceau stelele printre crengile unui pin, într-o noapte de decembrie. Se pare însă că se împodobeau pomii în perioada Crăciunului şi în Lituania şi Estonia anilor 1441-­1514. De obicei bradul era împodobit în piaţa publică şi oamenii dansau şi cântau în jurul lui.

În tradiţia românească împodobirea bradului era pre­zentă oricum în momente im­portante ale vieţii precum nunta sau înmormântarea, ast­fel încât introducerea obiceiu­lui si de Crăciun a fost mult înlesnită. Practic, în România împodobirea bradului de Crăciun a început din secolul al XIX-lea şi continuă şi azi.

Bradul şi-a făcut intrarea în scena Crăciunului, în Germania veacului al XVI-lea, când, de fapt, se decorau pinii, atât cei din casă, cât şi cei din grădină. Decoraţiile însemnau mere, lumânări şi hârtie colorată.

Anul Nou este ziua care marchează în acelaşi timp sfârşitul unui an calendaristic şi începutul altuia nou. Calendae Januarii era la romani sărbătoarea dedicată zeului Ianus cel cu două feţe, una pri­vind înainte, alta înapoi. Acesta era sărbătorit de către romani, aşa cum o indică şi numele (Calende Januarii = prima zi a lunii ianuarie) pe 1 ianuarie. Sărbătoarea era o oca­zie de bucurie, spectacole de circ, lupte de gladiatori, ospeţe, întreceri de care ş.a.m.d. Obiceiul Irozii şi Vicleimul păs­trează urme directe ale sărbă­torii Calendae Januarii. În el s-au păstrat, ca şi la romani, solda­tul sau militarul, măştile, doar Irod, pruncul Iisus şi Magii (Cei Trei Crai de la Răsărit) sunt personaje biblice. De Anul Nou s-au păstrat o serie de des­cântece, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului, precum şi urările de bine pen­tru noul an, care toate erau specifice sărbătoririi zeului Ianus. Obiceiul de a merge cu Pluguşorul înainte de Anul

De la romani se păstrează tradiţia sorcovei (chiar dacă termenul de sorcovă provine de la slavonul sorok – desemna 40 de lovi­turi simbolice pe care trebuia să le primească la urare omul sorcovit). Romanii foloseau ramuri de măslin sau de laur, pentru a face urări de Anul Nou.

Nou (ţinut cu sfinţenie în Moldova, unde se spune că se merge cu uratul) este şi el o tradiţie precreştină de fertiliza­re şi de invocare a spiritelor bune în casa gospodarului. Pluguşorul derivă tot din obi­ceiurile de sărbătorire a zeului Mithra, însuşi obiceiul oferirii de colaci rotunzi asemenea dis­cului soarelui e preluat de la romani.

Din punct de vedere creştin, 1 ianuarie a fost stabili­tă ca dată de la care începe un nou an, pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte de această dată Crăciunul reprezenta şi înce­putul noului an. Biserica Apu­seană sărbătoreşte în prima zi a Anului Nou pe Sf. Maria, în timp ce Biserica Ortodoxă săr­bătoreşte pe Sf. Vasile cel Mare, episcop de Cezareea Capadociei. Astăzi, noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie se numeşte Revelion (în franceză reveillon însemnând cu aproxi­maţie veghe).

A treia mare sărbătoare între sărbătorile iernii este Boboteaza, adică Botezul Dom­nului. Boboteaza se sărbăto­reşte pe 6 ianuarie în ambele biserici, şi ea încheie sărbători­le de iarnă. Boboteaza este în­soţită de ritualul sfinţirii apei (agheasma) cu care se botează apele, oamenii şi animalele. În tradiţia ortodoxă se obişnuieş­te ca preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, după care sar câţiva tineri curajoşi pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile orto­doxe, preoţii fac agheasmă (apă sfinţită), cu care „botează” apele, oamenii, animalele şi casele.

Taguri:

Comentarii

  1. Pretty component to content. I just stumbled upon your web site and in accession capital to claim that I acquire in fact enjoyed account your blog posts. Anyway I will be subscribing on your augment or even I fulfillment you access persistently rapidly.

  2. I agree with your Povestea Sărbătorilor de iarnă | Revista flacara, great post.

Comenteaza