Străzile oraşului sunt „pavate” cu nămol. Grădinile stau inundate în saramură, casele par gata să intre în pământ. Oamenii vorbesc pe la porţi, cară lucruri spre adăpost, plâng, înjură. Nu se mai pot controla. Dina Floarea se fereşte de aparatul de fotografiat: „Lăsaţi-mă dracului, că eu nu plec de aici, cât trăiesc. Am trei rân­duri de case, animale, fânar, am muncit ca o slugă. Stăteau turiştii la mine, vara, ca la hotel. Unde să mă duc, am o pensie de un milion, c… pe ea, iertaţi, că iar m-am dezbrăcat de caracter. Am ajuns vedetă, fi-r-aş a dracu’, de m-a recunocut ministrul, când a venit, că m-a văzut la televizor.

Viorel Popescu, subpre­fectul de atunci al judetului Vâlcea, susţine că alunecările de teren erau previzibile: „Nicăieri în lume nu se fac exploatări în zone locuite. Au greşit şi cei care au cerut autorizaţii de case şi cei care le-au acordat. Acum ne chinuim să-i rezolvăm pe sinistraţi, dar, pe termen lung, toată localitatea Ocnele Mari ar trebui strămutată. Oraşul stă, totuşi, pe o bombă, care poate exploda oricând.”

Nu plec din casa mea, doar dacă mă omorâţi!” Jandarmii, câtă frunză şi iarbă, nu spun nimic. Urcăm spre crater, printre uti­laje şi case pustii. Se lucrează la un dig. Ne facem că nu vedem interdicţiile de genul „Trecerea oprită, pericol de surpare!” şi „Atenţie, conductă de gaze, pericol de explozie!” Pământul e crăpat, la tot pasul. Dealul Şeica, spintecat de sute de şanţuri, e gata să se prăbuşească, în felii. Ajungem pe buza prăpastiei. Un fel de iad, care a înghiţit, de-a valma, toată agoniseala oamenilor. Jos, în saramură, se văd acoperişuri de casă, haine, paturi. Sus, a mai rămas câte un gard, câte o sobă, o cutie de ness, o păpuşă. La câţiva metri, aşteaptă să fie înghiţită încă o gospodărie. Pufi, câinele casei, stă de pază, până la final. Se gudură printre picioarele stăpânului, Ştefan Buşcă. Nea Ştefan a fost inginer şef la IUCF Vâlcea. Acum e în pensie. S-a mutat la bloc în 1998, împreună cu alte 22 de familii, forţat. Că se apropia dezastrul. Şi ei erau primii vizaţi: „Blocul nici nu era gata, n-avea uşi. Nici acum nu e terminat, de trei ori s-au dat bani pentru el, de trei ori i-au păpat. Se fură pe rupte, tot aşa s-a ajuns şi la prăpădul ăsta. Au furat moto­rina din stratul de protecţie, cu cisternele au furat, până a cedat caverna. Şi asta încă e mică, are doar 860 milioane mc de saramură. Jos e una şi mai mare, subterană, de peste 2,4 mi – liarde mc. A început, deja, să mănânce din deal. Viitura aia mătură tot oraşul.”

Trei morţi, răniţi de nu li se mai ştie numărul, 34 de case şterse de pe faţa pămân­tului, peste 400 de gospodării afec­tate, 1.457 de sin­istraţi. Cam aşa arată bilanţul tor­nadei de la Făcăieni, în cifre.

Ştefan Buşcă ne arată ce-a mai rămas din casa lui. Bolta de vie, camera în care învăţa fata, gardul de la crescătoria de nutrii, vatra ate­lierului mecanic. Insistă asupra fiecărui detaliu, asta e identitatea lui: „Uitaţi-vă la ele, în două zile n-o să le mai vedeţi. Alaltăieri s-a prăbuşit în grotă, sub ochii mei, casa din stânga. Urmează a mea. Stau aici, mai adun câte ceva, până o fi să fug. Dacă mai apuc. În noaptea de 12/13 septembrie, anul trecut, când a fost prăbuşire mare, am avut noroc. Am văzut când a răsuflat sonda. Mi-am luat porcul în braţe şi picioarele în spinare, spre bloc. Eu am dat alar­ma în oraş.”

August 2002, Făcăieni, judeţul Ialomi­ţa. Locuinţa familiei Petre s-a făcut praf şi pul­bere. Sorica şi fetiţa ei, de un an şi trei luni, au murit sub dărâmături. Doar dragostea de mamă a rezistat tornadei. Cele două cadavre erau îmbrăţişate.

„Am zis că a venit sfârşitul lumii, povesteşte Ionela. S-au făcut, aşa, nişte nori negri, care parcă fierbeau şi coborau pe noi.

Puteai să-i atingi cu mâna. După aceea s-a iscat un vâj, de m-a izbit de peretele casei. Am intrat înăuntru şi am ţinut uşa cu mâna. Fetiţa mea, Valentina, ţipa ca din gură de şarpe. Căzuse şifonierul peste ea. Am luat perna în braţe, zicând că-i copila, şi am sărit pe geam. Vă daţi seama cât eram de şocată? Mângâiam perna şi-i ziceam să nu mai plângă. Apoi Dumnezeu mi-a redat minţile şi am fugit după Valentina. Acoperişul deja căzuse. Am ieşit printr-o spărtură a zidului şi aşteptam să se crape pământul, pur şi simplu, şi să ne înghită. Asta am crezut că se va întâmpla. În numai câteva secunde gospodăria noastră s-a făcut un mor­man de moloz. Găinile pluteau prin aer, le-a lovit de copaci de le-au sărit toate penele. Numai purcelul a scăpat.”

„Mă credeţi nebună dacă zic c-am zburat?”, întreabă Florica Stanciu. „Stăteam, aşa, pe prispă, când a venit o vijelie cum n-am mai vă­zut în viaţa mea. Parcă era fum, nu ştiu cum să zic, parcă cerul vâjâia şi s-a făcut ca o pâlnie. Zi­ceai că dă Dumnezeu cu aspiratorul, de-abia m-am ţinut pe picioare cât să fug în casă. Au început să crape geamurile, televizorul mi-a căzut în cap, eram plină de tencuială, din tavan. Nu ştiam ce să fac, fetiţa se băgase sub masă, am tras-o după mine afară. Când să fugim ne-a luat vântul pe sus, de am simţit că-mi crapă inima de frică. Un moment m-a purtat ca pe-o pasăre, de pot zice că la viaţa mea am si zburat. Fata era şi mai sus, cred că din cauză că era mai uşoară. După aceea m-a trântit peste drum, spre pădure, drept în mărăcini. Şi asta a fost tot. M-am ridicat, eram toată julită, da’ fericită că sunt cu picioarele pe pământ. Am întors capul şi am crezut că am ni­merit într-un alt sat. Nu mai cunoşteam casele, peste tot erau dărăpănături, ţigle sparte, gar­duri rupte, rufe atârnate prin copaci… Vai de mama noastră, că şi-aşa eram bolnavi de săraci”.

Taguri: nr. 4 / aprilie 2011 Tweet

Monday, April 11th, 2011 at 8:05 pm, DOSAR, RSS feed