Multe a mai văzut si revista Flacăra, la via]a ei! Până si la capitolul dezastre naturale! Cutremure, inundaţii catastrofale, alunecări de teren, ba chiar şi tornade. Vă propun, aşadar, o selecţie din reportajele pe această temă, publicate de-a lungul anilor. În ideea că, poate, totuşi, învăţăm ceva. Sau măcar înţelegem „de ce japonezii pot şi noi nu?”
Hăul de saramură de la Ocnele Mari a înghiţit case, animale, Livezi, fântâni.
Pământ zguduit şi crăpat
Martie 1977, Bucureşti. Chiar dacă din punctul de vedere al magnitudinii (7,2 pe scara Richter) nu a fost cel mai puternic din România (fiind depăşit de seismul din 10 noiembrie 1940, 7,4 grade pe scara Richter), cutremurul din 4 martie a avut un bilanţ înfiorător: 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi şi peste 35.000 de locuinţe prăbuşite. „Pământul s-a zguduit de câteva ori, lumina a pâlpâit ca în pragul unui scurtcircuit. A fost momentul în care la 110 kilometri sub Munţii Vrancei s-a declanşat un traumatism geologic grav datorat, după explicaţiile imediate ale specialiştilor, eliberării unor tensiuni tectonice” (…) Un cutremur e ca un război. Un cutremur ca acesta are o forţă de distrugere echivalentă cu aceea a 10 bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima! Un cutremur e un avertisment pentru întreaga lume: trăim totuşi pe planeta asta cu 15 tone de trini- trotoluen sub pernă. Si cu un cutremur de gradul 7,2 în suflet”, scria Adrian Dohotaru, în Flacăra.
Ianuarie 2002, Ocnele Mari, judeţul Vâlcea. Pământul a crăpat. I se văd măruntaiele, putrezite în saramură. În locul dealului Şeica s-a căscat o gură imensă, hidoasă, care a înghiţit gospodării, livezi, animale, fântâni. Era noapte. Oamenii au fugit care încotro. Le-a mai rămas doar viaţa. Şi acum nu ştiu cum să procedeze cu ea. Se clatină pe uliţele pline de noroi, ca nişte jucării stricate.
Oraşul Ocnele Mari are peste 3.700 de locuitori, respectiv 1.200 de familii, dintre care 122 sunt în zona de risc. Teoretic, aceşti oameni şi-au părăsit casele: 22 de familii au fost mutate într-un bloc, restul stau pe la rude, prieteni, cunoştinţe. Practic, însă, sinistraţii nu se pot desprinde de casele lor, câtă vreme sunt în picioare. Oricât de periculos ar fi, ei stau mai mult pe-acolo. Au animale, murături în cămară, mobilă de cărat. Ţi se rupe inima când vezi câte un moşneag tremurând, în timp ce se chinuie să repare gardul. Să nu arate a casă pustie, totuşi, când o înghiţi-o pământul. „Eu nu am capacitatea fizică şi mentală să mă duc să-l scot pe om de acolo de unde a agonisit toată viaţa”, ne spune primarul oraşului, Gheorghe Radu. În acelaşi timp, însă, lucrurile se agravează. Peste 2 miliarde mc de saramură se pot revărsa oricând. Asta ar fi Apocalipsa. Ar fi un fluviu de dimensiunile Dunării, care ar mătura tot oraşul. Acum se construieşte un dig, în ideea de a reduce efectele dezastrului. Dar barajul nu poate prelua decât o parte din saramură. Se taie, astfel, doar vârful viiturii. În rest, Dumnezeu cu mila.
„Aflaţi pe arterele cu imobile vechi şi masive, oamenii au auzit vuietul pământului şi urletul prăbuşirilor. Desigur, fond sonor sinistru, de cataclism, panică ridicată la cub. Zgomotul pereţilor care se prăbuşesc seamănă cu al avalanşelor, iarna, în munţi.”
„Tot ce-am avut e în grotă, povesteşte Floarea Gheorghe. Doar că încă mai răsuflu. În rest, viaţa mea e acolo. Casă, grădină, icoane, animale… Tot ce-am muncit. În fiecare zi mă gândesc să mă arunc după ele. Mai bine mă prăpădeam şi eu, atunci. Când a fisurat prima sondă, spre seară, eram cu vacile la păscut. Pârâia pământul, casa mi se clătina. Am luat vaca, viţelul şi televizorul. Şi-am fugit, Dumnezeu mi-a dat puteri, că nici nu ştiam unde merg. Până dimineaţă, pământul a înghiţit totul. O viaţă am muncit şi nimic nu se mai vede”.
Străzile oraşului sunt „pavate” cu nămol. Grădinile stau inundate în saramură, casele par gata să intre în pământ. Oamenii vorbesc pe la porţi, cară lucruri spre adăpost, plâng, înjură. Nu se mai pot controla. Dina Floarea se fereşte de aparatul de fotografiat: „Lăsaţi-mă dracului, că eu nu plec de aici, cât trăiesc. Am trei rânduri de case, animale, fânar, am muncit ca o slugă. Stăteau turiştii la mine, vara, ca la hotel. Unde să mă duc, am o pensie de un milion, c… pe ea, iertaţi, că iar m-am dezbrăcat de caracter. Am ajuns vedetă, fi-r-aş a dracu’, de m-a recunocut ministrul, când a venit, că m-a văzut la televizor.
Viorel Popescu, subprefectul de atunci al judetului Vâlcea, susţine că alunecările de teren erau previzibile: „Nicăieri în lume nu se fac exploatări în zone locuite. Au greşit şi cei care au cerut autorizaţii de case şi cei care le-au acordat. Acum ne chinuim să-i rezolvăm pe sinistraţi, dar, pe termen lung, toată localitatea Ocnele Mari ar trebui strămutată. Oraşul stă, totuşi, pe o bombă, care poate exploda oricând.”
Nu plec din casa mea, doar dacă mă omorâţi!” Jandarmii, câtă frunză şi iarbă, nu spun nimic. Urcăm spre crater, printre utilaje şi case pustii. Se lucrează la un dig. Ne facem că nu vedem interdicţiile de genul „Trecerea oprită, pericol de surpare!” şi „Atenţie, conductă de gaze, pericol de explozie!” Pământul e crăpat, la tot pasul. Dealul Şeica, spintecat de sute de şanţuri, e gata să se prăbuşească, în felii. Ajungem pe buza prăpastiei. Un fel de iad, care a înghiţit, de-a valma, toată agoniseala oamenilor. Jos, în saramură, se văd acoperişuri de casă, haine, paturi. Sus, a mai rămas câte un gard, câte o sobă, o cutie de ness, o păpuşă. La câţiva metri, aşteaptă să fie înghiţită încă o gospodărie. Pufi, câinele casei, stă de pază, până la final. Se gudură printre picioarele stăpânului, Ştefan Buşcă. Nea Ştefan a fost inginer şef la IUCF Vâlcea. Acum e în pensie. S-a mutat la bloc în 1998, împreună cu alte 22 de familii, forţat. Că se apropia dezastrul. Şi ei erau primii vizaţi: „Blocul nici nu era gata, n-avea uşi. Nici acum nu e terminat, de trei ori s-au dat bani pentru el, de trei ori i-au păpat. Se fură pe rupte, tot aşa s-a ajuns şi la prăpădul ăsta. Au furat motorina din stratul de protecţie, cu cisternele au furat, până a cedat caverna. Şi asta încă e mică, are doar 860 milioane mc de saramură. Jos e una şi mai mare, subterană, de peste 2,4 mi – liarde mc. A început, deja, să mănânce din deal. Viitura aia mătură tot oraşul.”
Trei morţi, răniţi de nu li se mai ştie numărul, 34 de case şterse de pe faţa pământului, peste 400 de gospodării afectate, 1.457 de sinistraţi. Cam aşa arată bilanţul tornadei de la Făcăieni, în cifre.
Ştefan Buşcă ne arată ce-a mai rămas din casa lui. Bolta de vie, camera în care învăţa fata, gardul de la crescătoria de nutrii, vatra atelierului mecanic. Insistă asupra fiecărui detaliu, asta e identitatea lui: „Uitaţi-vă la ele, în două zile n-o să le mai vedeţi. Alaltăieri s-a prăbuşit în grotă, sub ochii mei, casa din stânga. Urmează a mea. Stau aici, mai adun câte ceva, până o fi să fug. Dacă mai apuc. În noaptea de 12/13 septembrie, anul trecut, când a fost prăbuşire mare, am avut noroc. Am văzut când a răsuflat sonda. Mi-am luat porcul în braţe şi picioarele în spinare, spre bloc. Eu am dat alarma în oraş.”
August 2002, Făcăieni, judeţul Ialomiţa. Locuinţa familiei Petre s-a făcut praf şi pulbere. Sorica şi fetiţa ei, de un an şi trei luni, au murit sub dărâmături. Doar dragostea de mamă a rezistat tornadei. Cele două cadavre erau îmbrăţişate.
„Am zis că a venit sfârşitul lumii, povesteşte Ionela. S-au făcut, aşa, nişte nori negri, care parcă fierbeau şi coborau pe noi.
Puteai să-i atingi cu mâna. După aceea s-a iscat un vâj, de m-a izbit de peretele casei. Am intrat înăuntru şi am ţinut uşa cu mâna. Fetiţa mea, Valentina, ţipa ca din gură de şarpe. Căzuse şifonierul peste ea. Am luat perna în braţe, zicând că-i copila, şi am sărit pe geam. Vă daţi seama cât eram de şocată? Mângâiam perna şi-i ziceam să nu mai plângă. Apoi Dumnezeu mi-a redat minţile şi am fugit după Valentina. Acoperişul deja căzuse. Am ieşit printr-o spărtură a zidului şi aşteptam să se crape pământul, pur şi simplu, şi să ne înghită. Asta am crezut că se va întâmpla. În numai câteva secunde gospodăria noastră s-a făcut un morman de moloz. Găinile pluteau prin aer, le-a lovit de copaci de le-au sărit toate penele. Numai purcelul a scăpat.”
„Mă credeţi nebună dacă zic c-am zburat?”, întreabă Florica Stanciu. „Stăteam, aşa, pe prispă, când a venit o vijelie cum n-am mai văzut în viaţa mea. Parcă era fum, nu ştiu cum să zic, parcă cerul vâjâia şi s-a făcut ca o pâlnie. Ziceai că dă Dumnezeu cu aspiratorul, de-abia m-am ţinut pe picioare cât să fug în casă. Au început să crape geamurile, televizorul mi-a căzut în cap, eram plină de tencuială, din tavan. Nu ştiam ce să fac, fetiţa se băgase sub masă, am tras-o după mine afară. Când să fugim ne-a luat vântul pe sus, de am simţit că-mi crapă inima de frică. Un moment m-a purtat ca pe-o pasăre, de pot zice că la viaţa mea am si zburat. Fata era şi mai sus, cred că din cauză că era mai uşoară. După aceea m-a trântit peste drum, spre pădure, drept în mărăcini. Şi asta a fost tot. M-am ridicat, eram toată julită, da’ fericită că sunt cu picioarele pe pământ. Am întors capul şi am crezut că am nimerit într-un alt sat. Nu mai cunoşteam casele, peste tot erau dărăpănături, ţigle sparte, garduri rupte, rufe atârnate prin copaci… Vai de mama noastră, că şi-aşa eram bolnavi de săraci”.
Oamenii sunt răniţi. Şi la propriu, de casele căzute peste ei, şi la figurat, de mizeria, neputinţa şi zădărnicia care le umplu viaţa. Nu-şi găsesc locul, umblă năuci pe uliţele satului. Prin colbul de o palmă, de se face un nor de praf în urma lor. După ce că i-a rupt sărăcia, fără locuri de muncă, pământ sau o altă sursă de venit, au rămas şi fără acoperiş. Disperarea roade din ei ca un cancer. Vorbesc şi se poartă ciudat. Răniţi fiind, un instinct de animal sălbatic îi îndeamnă să atace pe oricine. C-o fi primar, prefect, vecin ori cumnat, nu contează. Sunt mânioşi până şi pe Dumnezeu. Că a lăsat să se întâmple asta.
Primarul Mihai Nicu nu a rezistat tensiunii post-tornadă. A făcut infarct. Soţia vicepri- marului se află în stare de şoc. Un băieţel de şase ani, Vali, s-a ales cu un fel de crize de epilepsie. I se face frică din senin, se-nmoaie, cade jos, apoi înţepeneşte. O femeie în toată firea umblă aproape toată ziua beată. Îşi aduce provizii de băutură de la oraş. Spune că altfel ar muri de frică. Prin sat merge vorba că mai vine o tornadă. Lenuţa Stan visează în fiecare noapte că i se prăbuşeşte casa. Vecina ei, Paras- chiva, ţipă că se sufocă în cort. Şi n-o să-şi mai vadă copiii, că i-a trimis la o soră, la Cernavodă. Dârdâiau de frig, în somn, dimineaţa se trezeau cu ochii lipiţi. După cum spuneam, localnicii se poartă ciudat. Cei rămaşi fără casă îi înjură pe cei cărora le-a căzut doar acoperişul. Pentru că au scăpat uşor. Şi Primăria îi ajută întâi pe ei. Aceştia din urmă îi drăcuiesc pe primii. Cică ar fi avut noroc. Le-a luat vijelia cocioabele şi-acum se pricopsesc cu nişte case noi. Oamenii mai spun că nenorocirea li se trage de la preot. Că a blestemat, cu crucea pe piept, în biserică, să se-aleagă praful şi pulberea din tot satul. Că n-are de unde să adune un ban. Preotul zice că enoriaşii au luat-o razna, „de atâta durere sufletească”.
Iulie 2005, Vadu Roşca, Vrancea. Inundaţiile din zonă au omorât 16 oameni si au distrus peste 4.000 de locuinţe. Paulina Iordache a rămas doar cu viaţa si cu un morman de mobilă distrusă de nămol: „Iadul pe pământ a fost, doamnă, că nu ne-a anunţat nimeni de viitură, să fugim şi noi. Aşa că am urcat într-un pod, în casa fratelui meu, că era mai înaltă, avea şi etaj. Eram cu nepoţica mea, de şase ani. Veneau valuri înalte, cu aburi, ca la mare, gata să ne înghită. Aia mică mă întreba dacă mi-e groază şi eu ziceam că nu, nici vorbă, e aşa de drăguţ! Da’-mi curgeau lacrimile şiroaie şi nici nu apucasem să-mi iau medicamentele, că am cu inima. Şi mai trebuia să ţip şi la o vecină, agăţată pe un stâlp de curent, să se ţină bine, până or veni bărcile. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă”.
Pentru sinistraţii din Vadu Rosca s-a făcut un sat nou-nouţ, undeva pe deal. Gigi Becali, ANL-ul, Gică Popescu si Biserica au pus mână de la mână si au construit peste 200 de case. De unde si o mare vrajbă între ţărani. Că unele sunt mai frumoase, că altele mai subrede, că „alde Becali primiră si porc de Crăciun si miel de Paste”. Si, mai ales, că ei oricum nu-si părăsesc locul unde s-au născut. Asa că s-a ajuns în situaţia ridicolă în care satul nou e, asa, un fel de staţiune turistică. Localnicii mai merg pe-acolo, din când în când, cât să nu le ia primăria casa nouă înapoi. În rest îsi văd de ale lor, în vechile gospodării, chiar si asa dărăpănate. Până la inundaţiile viitoare…
Foştii sinistraţi fac naveta între satul vechi şi satul nou, preţ de vreo 14 km, dus-întors. Şi îi cam dor picioarele, de La reumă şi damblageală. Poate domn’ Becali s-o simţi să rezolve şi problema asta. Să le bage un autocar de linie, un metrou, ceva…
„Prin aşezarea geografică, România este un stat expus tuturor categoriilor de dezastre naturale, cu excepţia erupţiilor vulcanice, cicloanelor şi tsunami. Până mai ieri, când s-a întâmplat la Făcăieni, chiar dacă în miniatură, ne consideram excluşi şi de pe lista tornadelor”, ne-a precizat general maior dr. Liviu- Viorel Nemeş, prim adjunct al Inspectoratului general pentru situaţii de urgenţă.
Prognoza în materie de calamităţi naturale este departe de-a fi optimistă. Ne putem aştepta, oricând, la inundaţii catastrofale, la alunecări de teren, la vijelii devastatoare. Dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor, nici la probabilitatea unui cutremur nu stăm foarte bine. Ce-i de făcut? Evident, nu ne putem împotrivi fenomenelor naturale. Cu atât mai puţin lui Dumnezeu! Dar nici să stăm cu mâinile în sân şi să ne văicărim nu se cade. Nici măcar rugăciunile în biserică nu sunt de-ajuns. Din punctul de vedere al protecţiei civile, ar trebui să ne educăm în materie de calamităţi. Ca să avem, în caz de Doamne fereşte, ceea ce se cheamă un răspuns calificat. Adică să ne stăpânim panica, să nu provocăm o isterie generală, să punem mâna pe târnăcoape sau lopeţi, pentru salvarea victimelor şi înlăturarea efectelor dezastrului ş.a.m.d. La acest capitol, n-o să credeţi, suntem extrem de prost cotaţi. În statisticile internaţionale, românii au nota cinci la „purtare în caz de dezastru natural”: „Panica este firească în astfel de situaţii, dar la noi se ajunge urgent la o isterie generală. Se blochează liniile telefonice şi traficul, toată lumea aleargă fără rost, nu se mai respectă nici o regulă de circulaţie, nu se acordă prioritate Salvării, Pompierilor şi altor mijloace de apărare civilă. Uitaţi-vă la japonezi, ăştia fac săptămânal exerciţii de dezastru. Se pregătesc psihologic, se autosalvează de la înălţime, mănâncă din conservele de criză, lucrează în echipă. De aceea, într-o situaţie reală, se comportă ca o maşină proiectată să înlăture efectele calamităţii. Noi n-o să ajungem la această reacţie nici peste 100 de ani. Românul nostru ţipă, plânge şi stă cu mâinile încrucişate, eventual pe prispă, dacă o mai are, aşteptând să vină Armata sau Pompierii şi să-i scoată molozul din casă”, susţine general maior dr. Liviu-Viorel Nemeş.
În iunie 2009, ONU a publicat o listă cu 200 de ţări si teritorii expuse producerii unor dezastre naturale. România era încadrată la „statele care prezintă un risc foarte ridicat de producere a unor dezastre naturale”, pe acelaşi loc cu Afganistanul şi Iranul. În mai 2010, lucrurile stăteau diferit. Conform unui studiu realizat de compania „Maplecroft”, specializată în expertiza riscurilor globale, România prezintă doar un „risc mediu de dezastre naturale”, la fel ca Japonia, de pildă. Ce bine, ne-am mai liniştit!
Pe lângă comportamentul general legat de calamitate, ar mai fi nişte „amănunte”, extrem de importante, pentru că ele ne pot salva viaţa. În caz de inundaţii, de pildă, este obligatorie părăsirea zonei ameninţate, când se dă dispoziţia de evacuare. Dacă alergaţi după purcei şi mai vreţi să luaţi şi televizorul, cum se întâmplă de obicei, riscaţi să vă prăpădiţi cu agoniseala în braţe. Alunecările de teren, de regulă, sunt oarecum anunţate din timp. În sensul că se ştie dacă o zonă este foarte expusă. Numai că oamenii nu prea ţin cont de asta. Încă îşi construiesc case pe terenuri „mişcătoare”, defrişează suprafeţe însemnate de pădure, apoi refuză să plece când autorităţile hotărăsc evacuarea. Nici dacă vine o vijelie, gen Făcăieni sau chiar mai aspră, nu trebuie să facem un atac de panică. Este important, uneori chiar vital, să stingem focurile din casă sau din curte şi să închidem alimentarea cu gaze şi cu energie electrică, pentru a preveni exploziile şi incendiile. De asemenea, bine ar fi să ne adăpostim în pivniţe, subsoluri şi încăperi rezistente. A ieşi afară, pe străzi ori în curte, printre clădiri şi copaci care se pot prăbuşi, seamănă a sinucidere. Ultimele recomandări sunt valabile şi pentru cutremur. De data aceasta, însă, trebuie evitate mai ales casa scărilor, liftul şi pereţii cu geamuri, din exterior. Locul cel mai sigur pentru adăpost este sub tocul uşii ori lângă pereţii de rezistenţă. Ar fi înţelept dacă obiectele grele din casă le-am fixa, de regulă, tot în pereţii rezistenţi. Şi dacă ne-am obişnui, preventiv, să ne asigurăm casele pentru situaţii de dezastru.
