valium online Westminster buy valium online valium tunisie

street value of a .25 xanax buy xanax online xanax gocce serve ricetta

xanax librax buy xanax headache with xanax withdrawal

can tramadol test positive for opiates tramadol without prescription order tramadol Cedar Rapids

boehse onkelz prinz valium buy valium valium colors green

phentermine cant sleep phentermine diet phentermine too much

proper dose of tramadol tramadol 50mg contraindicaciones del ketorolaco con tramadol

order ambien Salinas buy ambien taking ambien for five years

soma deprem haritası buy soma soma ambari

400 mg tramadol erowid tramadol 50mg paracetamol tramadol hcl

ZOOM

Premieră mondială: Misionarii pentru triburile izolate se şcolesc în România

January 20th, 2007, com 3 comentarii

Ce să caute drapelul Namibiei pe un vârf de deal din Bucovina? Păi, cam tot ceea ce caută steagul Americii. Şi al Canadei. Sau al Braziliei. Adică vreo 16 ţări mari şi late. Care au „aderat” la pasiunea misionarului român Sebastian Ţîrţîrău pentru triburile izolate ale pământului. Concretizată, mai nou, într-o premieră mondială. Duminică, 21 ianuarie 2007, în comuna Vama, din judeţul Suceava, s-a inaugurat prima şcoală din lume care pregăteşte misionari pentru fraţii noştri sălbatici. Canibali, boşimani, indieni, eschimoşi. Şi oricum s-or mai fi numind ei.

În urmă cu nişte ani, Minuţa Istrate, o bunătate de femeie din localitatea Vama, s-a îmbolnăvit de cancer. Pe măsură ce chinurile bolii o măcinau tot mai rău şi pronosticurile medicilor erau din ce în ce mai sumbre, rugăciunile ei pentru Dumnezeu deveneau tot mai fierbinţi şi mai pline de nădejde. Şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce părea imposibil. Cancerul a dispărut ca şi când n-ar fi fost. În semn de mulţumire pentru „o aşa minune dumnezeiască”, soţii Istrate au hotărât să facă ceva pentru oamenii aflaţi în nevoi. Dar ce anume? S-au sfătuit cu Sebastian, fondatorul Societăţii Misionare Pilgrim, din Canada, că tot sunt rude. Şi aşa s-a ajuns la ideea unei şcoli pentru misionari. Care să ducă mesajul Evangheliei, conform îndemnului lui Iisus, până la capătul pământului. Zis şi făcut. Familia Istrate a donat terenul, respectiv 12.000 mp. Şi a suportat o groază de alte cheltuieli, în total vreo 250 de mii de euro. Plus alergătura şi munca fizică. La proiect au pus umărul imediat şi filialele Pilgrim din America, Australia şi Africa de Sud. Apoi Televiziunea Internaţională It Is Written, din California, şi o mulţime de alţi sponsori, din toată lumea. Astfel încât Centrul de recuperare-Brazi, din Vama, în cadrul căruia funcţionează Şcoala de misionari, arată cel puţin ca un hotel de trei stele. Cu 16 steaguri fluturând la intrare. După cum spuneam, pe un vârf de deal din Bucovina.

Cei 21 de studenţi, din opt ţări, au fost admişi în baza unor teste mai mult psihologice. Ştiu foarte bine limba engleză, nu sunt căsătoriţi şi nu au copii, fiindcă asta ar complica foarte mult lucrurile. Mulţi dintre ei au absolvit, deja, o facultate sau tocmai au întrerupt-o pentru Şcoala de misionari, care durează şase luni. În această serie, de debut, toţi cursanţii sunt adventişti, dar asta nu înseamnă că nu vor fi acceptate şi alte religii, dacă există cereri cu o motivaţie serioasă. Profesorii – din America, Australia, Africa de Sud, Venezuela şi Canada – vor preda numai în limba engleză, în sistem modular. Adică vine unul şi ţine un curs de două săptămâni, pleacă şi vine altul şi tot aşa. „Tabla de materii” sună destul de exotic: cultura şi tradiţiile triburilor izolate, supravieţuirea fizică în locuri izolate, psihologia comunităţilor tribale, cunoştinţe medicale de bază ş.a.m.d. Există şi un manual, Isolaten, respectiv Izolat, în traducere românească. La mare preţ vor fi şi aspectele practice. Încă din prima zi, în loc de rechizite, studenţii au fost sfătuiţi să-şi cumpere cizme din cauciuc. Că pe dealurile din jur se înmoaie „asfaltul”, după câteva picături de ploaie. Or, ei vor cam avea de alergat, de tăiat lemne, de pus umărul la şantierul de construcţii, în părţile clădirii încă nefinisate. Special pentru ei, că aşa e şi în triburi, trebuie construite dispensare, şcoli, sisteme de captare a apei, biserici. Se pare că „surprizele” sunt multe şi inedite, dar ele nu pot fi dezvăluite, încă, din motive „strategice”. Studenţii vor fi evaluaţi, în primul rând, după felul în care reacţionează în situaţii de criză. „Îmi pare rău că nu este zăpadă, le-aş fi construit nişte igluuri, să doarmă afară”, se amuză Sebastian, modelul lor de misionar. Dar şi cel mai exigent profesor: „Din experienţa mea, până la finalul cursului pot rămâne doar 12 dintre ei, funcţie de cât de bine se vor adapta condiţiilor de lucru”.

La sfârşitul lunii iunie, absolvenţii, câţi or mai fi ei, vor fi trimişi „pachet” spre capătul pământului: Venezuela, jungla amazoniană, deşertul Kalahari şi ţinuturile arctice. „Crema” este pentru eschimoşi, că acolo adaptarea este cea mai grea. Când e „cald” sunt spre minus 50 de grade Celsius. Te îmbraci cu şapte pulovere, opt pantaloni, nouă ciorapi, de nici nu te mai poţi mişca, şi tot îţi îngheaţă limba în gură. Ca să se menţină temperatura corpului la limita supravieţuirii, organismul „munceşte” pe rupte şi are nevoie de opt mii de calorii pe zi. Tot din experienţă, Sebastian a învăţat cum să evite situaţiile critice. Astfel că, înaintea fiecărei misiuni în deşertul alb, are grijă să se îngraşe vreo 28 de kilograme. Ca să aibă ce „toca” gerul de la eschimoşi. Nici în triburile de pe Amazon nu va fi foarte vesel. Acolo totul „te mănâncă”, insectele, animalele, oamenii, chiar, dacă nu ai noroc de canibali cuminţi. Nu se poate dormi, sunt zgomote infernale, maimuţele-urlătoare nu obosesc niciodată. Băştinaşii sunt suspicioşi, irascibili, trec la violenţă din orice. Apoi, unele triburi din Africa sunt de un primitivism înfiorător şi au probleme foarte grave. Sunt pline de SIDA, de pildă. Vine vraciul şi îi spune unuia că scapă de boală dacă violează o fetiţă de şase ani. Şi ăla procedează întocmai. Că aşa a zis vraciul. Care e mai presus de orice.

Cursanţii de la Şcoala de misionari nici vorbă să se sperie de asemenea detalii. E drept că mulţi dintre ei au fost, deja, în triburi izolate, pe cont propriu sau în „misiuni de probă”. Cornel Stoian, fost român, stabilit în Madrid, şi-a lăsat baltă firma de mobilă şi a plecat cu doi prieteni în Venezuela. Au poposit în tribul Jivi, s-au împrietenit cu băştinaşii, le-au vorbit despre Dumnezeu, au construit o biserică, la cererea „publicului”. I se pare admirabil că România, o ţară săracă, pregăteşte misionari pentru alţii, şi mai săraci. Mario Filip, din Victoria, judeţul Braşov, şi-a făcut lucrarea de licenţă în psihologie tocmai în Filipine. A făcut o comparaţie între tinerii de acolo şi ai noştri la capitolul „împlinirea sinelui”. Este convins că toată viaţa lui, fără să ştie, s-a pregătit pentru această misiune: „Am citit foarte mult, părinţii mei s-au despărţit, când eram mic, şi mama nu mă lăsa afară, de teama anturajului. Apoi am trecut printr-o mulţime de meserii, de la bodyguard la educator, de la restaurator de mobilier vechi la asistent social. Cred că toate astea m-au şlefuit, m-au învăţat să lucrez cu oamenii. Apoi psihologia, faptul că mereu căutam altceva, neştiind ce anume. Acum am aflat, în sfârşit. Cred că pentru asta m-am născut”.

Nici fetele nu se lasă mai prejos. Diana, din Statele Unite, şi Angelica, din Jimbolia, judeţul Timiş, se declară fericite să facă parte din „armata lui Dumnezeu care ajută oamenii”. Prima e puţin speriată de partea cu „munca fizică”, dar se va adapta repede. A doua a absolvit, deja, o şcoală similară, medico-misionară, la Herghelia, în judeţul Mureş. Visul ei este să devină pilot de elicopter. Sigur că se poate, vor exista şi aeroporturi ale misiunii, în diverse locuri, mai mult sau mai puţin izolate. Repartiţia cursanţilor, pe zone, se va face undeva prin aprilie, după o primă evaluare. „Pentru triburile de canibali, de pildă, îi alegem pe cei mai grăsuţi”, se amuză profesorii. Lăsând gluma la o parte, fiecare absolvent trebuie să-şi îndeplinească misiunea. Timp de un an. I se plăteşte transportul şi un fel de diurnă. De la 100 de dolari pe lună în Amazon, că acolo totul e ieftin, până la 400 de dolari pentru Kalahari, unde viaţa e ceva mai scumpă. După un an de trudit în triburi, proaspătul misionar şi-a plătit „datoriile”, între care şcolarizarea, gratuită pentru el, dar nu şi pentru şcoală, care cheltuieşte cam 50 de mii de euro de promoţie, başca mâncarea, sponsorizată şi ea. Aşa stând lucrurile, fostul absolvent de la Vama n-are decât să aleagă: se întoarce acasă, la familie, la vechiul loc de muncă (studiu) sau devine misionar de carieră şi este angajat de Pilgrim. Chiar dacă evită să facă pronosticuri în acest sens, Sebastian are o „bănuială”. Cei care vor pleca în Africa sunt „victime” sigure. Un proverb al băştinaşilor spune că poţi să scoţi un om din Africa, dar niciodată nu poţi scoate Africa dintr-un om.

foto Octavian Tibăr şi arhiva Pilgrim


O lume într-un crater La capitolul misionari, Sebastian Ţîrţîrău este ceea ce se numeşte o legendă în viaţă. A construit şcoli, dispensare şi sisteme de captare a apei în Kalahari, a hrănit mii de boşimani, a creştinat canibali, i-a învăţat pe eschimoşi să citească Biblia, a înfiinţat prima şcoală de misionari din lume. Ai crede că nu ne mai poate uimi cu nimic. Şi, totuşi… În exclusivitate pentru Flacăra, Sebastian a povestit despre o misiune specială, aflată în pregătire, pentru luna octombrie: „În urmă cu doi ani, un fotograf de la National Geographic, din America, a plecat în arhipelagul Vanuatu, să fotografieze leneşi, animalele acelea ciudate care se mişcă foarte încet. În timp ce rătăcea prin junglă, împreună cu un ghid, a văzut un munte. L-au urcat şi au constatat că, de fapt, în interiorul lui este un crater imens. S-a cercetat, apoi, acel loc şi s-a făcut o descoperire uimitoare. Craterul are diametrul de 22 de kilometri şi o adâncime de trei mii de metri. Pe fundul lui se află o lume întreagă: junglă, animale ciudate şi un sat de 800 de oameni. Nu ştia nimeni de ei. Sunt prietenoşi, dar foarte primitivi. Folosesc unelte de piatră şi os, nu au ieşit niciodată din crater, nu ştiu că trăiesc pe o insulă şi că sunt înconjuraţi de ocean. Din limba lor ciudată, cercetătorii au înţeles că tribul s-ar numi Mareki. Trebuie să ajung la ei, să văd ce nevoi au, ce boli îi macină, cum i-am putea ajuta. Drumul este foarte greu, pe insulă nu se poate ajunge decât cu barca. Apoi urmează o junglă de vreo 25 de kilometri, pe care o iau la picior, până la munte. De urcat o fi cum o fi, dar coborârea în crater e cu probleme. Doar că eu ştiu, deja, că voi ajunge acolo. Oricât de greu ar fi. Sunt sigur de asta şi de-abia aştept să vă povestesc. Tot în exclusivitate!“

Pentru Dan Şerb, vicepreşedinte Pilgrim, prima aventură misionară în Kalahari, în 1996, era cât pe-aci să-i fie fatală. S-a îmbolnăvit de malarie şi numai printr-un miracol s-a înzdrăvenit, cât de cât, ca să poată participa la propria-i nuntă. A fost un mire de 45 kg, slăbit de boală dar, din fericire, în viaţă. Doi dintre prietenii „de malarie“ ai acelei expediţii au murit.

Dan locuieşte, încă, în Cape Town, Africa de Sud, împreună cu familia. După zece ani în care a fost pastor, şi-a dat demisia pentru a lucra la proiectul legat de triburile izolate ale pământului. Acum aşteaptă să primească rezidenţa permanentă pentru Canada.

Taguri:

Comentarii

  1. domnul sa va binecuvinteze

  2. faaceti o lucrare extraordinala !!!

  3. Monica says:

    Cand se fac inscrierile si cum putem lua legatura?

Comenteaza