În 1921 revista reapare dar existenţa ei în perioada interbelică este uşor neclară. Nu mărul 35 anul VII din 1 septembrie 1922 lansează un cupon ce cuprinde un bon de comandă pentru noua constituţie a României. Co laborator nou Felix Aderca. Reclamă bogată.
Pe 10 decembrie 1921 apare o serie nouă a revistei Flacăra, sub conducerea aceluiași director, liberalul Constantin Banu. După realizarea unităţii naţionale a statului român, revista îşi propune să fie ,,în ritmul vremii şi să rămână într-o atitudine de civilizată obiectivitate” (C. Banu).
Adoptând o stilistică proprie marilor publicaţii culturale europene, revista se bucură de un succes imens în epocă. Flacăra încearcă să-şi menţină obiectivitatea şi echidistanţa, în paginile ei colaborând scriitori reprezentând toate curentele epocii – neoromantism, modernism, realism şi simbolism –, uneori în acelaşi număr al revistei.
Revista are, încă de la relansare, colaboratori de prestigiu: G. Coşbuc, Şt.O. Iosif, D. Anghel, M. Sadoveanu, O. Goga, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Demostene Botez, G. Bacovia, Al. Macedonski, Ion Pillat, N. Crainic, T.Al. Vianu, I. Agârbiceanu, E. Lovinescu, I.Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, Liviu Rebreanu, I. Slavici, Gala Galaction, Em. Gîrleanu, V. Eftimiu, B. Ştefănescu Delavrancea, Al. Vlahuţă, N. Crainic, Al. O. Teodoreanu, V. Voiculescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Hortensia Papadat-Bengescu, D. Caracostea. Criticul cu autoritate al revistei este Eugen Lovinescu.
După dispariţia Flăcării lui C. Banu, notorietatea şi prestigiul titlului revistei va incita la apariţia unor publicaţii cu aceeaşi denumire. Amintim câteva dintre aceste tentative: Flacăra – “revistă socialliterară” – apărută în anul 1933 și care public un fragment din Răscoala lui Rebreanu; Flacăra – organ al Cercului Cultural Naţional ,,Octavian Goga” – care apare lunar, în perioada dec. 1938 – aug. 1940 și publică articole de economie politică, sociologie, cronici de politică externă, literatură (Mircea Streinul, Virgil Carianopol, Geo Dumitrescu, N. Balotă ş.a.). Dar aceste încercări publicistice nu sunt de găsit, ele par să se fi pierdut prin negura… istoriei presei româneşti.