can xanax make you feel hangover buy xanax online buy xanax online Warren

ambien xanax mix generic xanax can you smoke xanax footballs

nerve tonic like xanax generic xanax xanax piracetam

valium to stop crying buy generic valium librium vs valium

xanax urban dictionary xanax pills xanax and valium are what kind of drugs

short term use tramadol withdrawal tramadol without prescription what does being high on tramadol feel like

tramadol bei neuropathischen schmerzen buy tramadol no prescription tramadol 319 strong

xanax dopo quanto funziona buy xanax xanax feel good

valium and toprol valium online valium crisi epilettiche

xanax used to treat what buy xanax online over counter pills look like xanax

ZOOM

Profesor Béla Teleky: „În chirurgie, succesul este unul de echipă “

April 20th, 2010, com Comenteaza

L-am întâlnit la AKH, vestitul spital din Viena. Născut în 1953. Profesor universitar. Doctor. Un mare chirurg. E în fruntea celor care se ocupă, la scară planetară, de cancerul de colon. Un specialist invitat pretutindeni, ca să opereze sau să conferenţieze. Béla Teleky.

– Dragă domnule Profesor Béla Teleky, ce – sau cine – v-a determinat să vă alegeţi profesia, iar apoi specialitatea?

– Am decis să urmez medicina destul de devreme, de fapt cu 2-3 ani înainte de a termina liceul. La facultate, în primele două semestre am fost foarte bolnav. Când m-am însănătoşit, a trebuit să dau un examen serios. Aveam două variante: fie îl treceam şi continuam să studiez medicina, fie mă apucam de altceva. După ce l-am luat cu brio, am început să frecventez din nou cursurile.

– Aţi făcut sacrificii pentru profesie? Dacă da, care?

– Medicina este o profesie care cere dedicaţie. În primul rând, eu mi-am făcut studiile cu mare plăcere. În al doilea rând, întotdeauna am făcut mult sport. Am trecut prin perioadele obositoare ale sesiunilor cu ajutorul sportului, prin care mi-am creat rezistenţă şi sănătate. M-a ajutat foarte mult faptul că le-am combinat. În aceste condiții nu se poate vorbi despre sacrificii.

– Este adevărat că, deși face ravagii, cancerul de colon este totuși o boală despre care marele public știe puține? Dacă da, din ce pricini?

– Ştim despre cancerul de colon că este al doilea cel mai frecvent tip de cancer din Europa. Împreună cu Statele Unite, avem aproximativ 400.000 de cazuri noi pe an. Dar trebuie să îi educăm pe oameni. Nu mai suntem limitaţi doar la analizele de sânge. Avem un instrument, colonoscopia, cu ajutorul căruia chiar putem interveni. E extrem de important să poţi face o investigaţie şi să înlături imediat un polip, un cancer mic, după care să poţi vindeca pacientul. Ceea ce vreau să spun este că ai colonoscopia, că poţi verifica dacă în familie au mai fost cazuri de cancer la colon, iar dacă da, este recomandabil să faci această analiză odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani. Dacă nu, poţi face o colonoscopie la 50 de ani, „de bază“, cum se mai numeşte. Sunt sigur că, făcând aceste investigaţii, putem diminua efectele cancerului la colon.

– Este reală afirmația că în ierarhia numărului de decese din cauza diverselor tipuri de cancer, cele provocate de cancerul de colon se află pe locul doi?

– Da, este adevărat. N-aş rămâne la atât, ci aş spune că, în 25% din cazuri, diagnosticul este pus când pacientul se află deja în metastază, adică într-o formă foarte avansată a bolii.

– De ce în S.U.A., Australia, Franța este atât de frecvent? În schimb, în Asia, America Latină, Africa riscul de îmbolnăvire este de 30 de ori mai mic?

– Poate din cauza genelor, poate din cauza alimentaţiei, poate din cauza condiţiilor de viaţă… Pe de altă parte, are de a face şi cu istoricul medical al familiei şi cu diagnosticele, cu starea tehnică și performanța aparatelor, cu interpretările și regularitatea cu care sunt făcute colonoscopiile… Poate că, în aceste ţări, rata de detecţie este mult mai mare decât în altele. Dar să vă dau un exemplu. Când în Noua Zeelandă nu se înregistrau atâtea cazuri de cancer la colon, iar în Scoţia erau mai numeroase, odată cu sosirea scoţienilor în Noua Zeelandă numărul de cazuri a crescut simţitor. Prin urmare, cred că sunt mai multe motive.

– Este adevărat că, depistat la timp, șansele de vindecare sunt de 100%?

– Dacă descoperi cancerul de colon într-o fază pre-metastazică (fără metastaze în ganglionii limfatici sau în organe) operația îți asigură, în proporție de 90-95%, cel puțin cinci ani de supraviețuire. Deci operaţia este foarte importantă în acest stadiu, dar important este să faci şi o colonoscopie, pentru că, dacă ai înlăturat un polip care conține o tumoare mică, dar baza lui nu este invadată, pacientul este ţinut sub supraveghere – așa numita „carcinomancy to a T1 tumor“ – asta înseamnă că ai făcut o treabă excelentă cu ajutorul colonoscopiei.

– Ce-l provoacă?

– După cum am mai spus, răspunsul e foarte greu de dat. Cauzele pot fi genele, alimentaţia etc. Nu ştim cu exactitate ce-l provoacă, dar avem certitudinea că este a doua cea mai frecventă formă de cancer din zilele noastre.

– Ce se întrevede pentru depistarea lui în timp util? Există un proiect de „detectare în masă“ a acestei boli?

– Ar fi foarte important şi de mare folos să putem preveni sau identifica din timp cancerul, însă pentru asta ar trebui să convingem oamenii să îşi facă analizele în mod regulat. În cazul cancerului la sân stăm mai bine, femeile sunt mai receptive şi îşi fac anual mamografiile, ultrasunetele etc. Bărbaţii nu îşi rezervă timp să meargă la urolog, spre exemplu, când ajung la o anumită vârstă (pentru prostată – n.a.). Este foarte important să educăm oamenii cu privire la cancer, determinându-i astfel să îşi facă măcar o colonoscopie „standard“ începând cu vârsta de 50 de ani. Dacă nu există semne ale unei tumori, analizele ar trebui reluate la 5 – 7 ani. Acesta ar fi primul pas.

– Am cunoscut sistemul medical austriac. Ce-i asigură rigoarea și rezultatele extraordinare, cunoscute în lumea întreagă?

– Sistemul medical austriac este foarte bun, la fel şi sistemul asigurărilor de sănătate. Este eficient şi cunoscut la nivel mondial în special pentru oncologie. Participăm anual la întâlnirile ASCO (American Society of Clinical Oncology), unde ne prezentăm rezultatele, rapoartele. Şi înainte Viena era un centru important de medicină, veneau aici oameni faimoşi. Astăzi, suntem eficienţi pentru că, în special în domeniul cancerului la sân, ţinem pacienţii sub observaţie. Aproape jumătate dintre pacienţii afectaţi de cancerul la sân sunt ţinuţi sub observaţie, deci este uşor să le urmăreşti evoluţia, să le dai tratamentul potrivit, să verifici dacă tratamentul funcţionează şi apoi, bineînţeles, să publici cazurile. Avem legături foarte bune cu alte centre, iar interdisciplinaritatea – pe care o practicăm de mult – este punctul nostru forte. Asta înseamnă că nu se poate vindeca, spre exemplu, cancerul la sân sau cel colo-rectal numai prin chirurgie. Este nevoie de un oncolog, un gastroenterolog, un radiolog, un radioterapeut, un patolog. Este foarte important cine se ocupă de ţesutul respectiv după operaţie, dacă există sau nu noduli limfatici etc. Noi am început devreme studiile în acest domeniu şi cred că de aceea suntem eficienţi.

– Dacă n-ați trăi în Austria, în ce țară credeți că v-ați fi împlinit la fel de bine din punct de vedere profesional?

– Nu e o întrebare uşoară. Cred că Austria e un loc minunat în care să trăieşti, Viena la fel… Și în timpul monarhiei era un loc grozav, dar şi acum 20-30 de ani, când Europa era împărţită în două, ţările comuniste într-o parte şi lumea occidentală în cealaltă. A fost mereu ca un fel de punte între aceste două „tabere”. Dacă n-aş trăi în Austria… recunosc, nu mi-am pus niciodată această întrebare! Eu sunt originar din Budapesta, care e un oraş frumos. Dar cred sincer că lucrul care contează mult este să îţi placă slujba, profesia ta; atunci poţi lucra la un nivel foarte înalt, poţi intra în contact cu oameni care fac acelaşi lucru ca şi tine, înveţi de la ei. Cred că este un mod de a te perfecționa în profesie.

– Ați operat pacienți de diverse naționalități; care a fost atitudinea lor față de boală? Există diferențe? Unii sunt mai optimiști, alții sunt pesimiști, unii au încredere, alții sunt resemnați?

– E o întrebare foarte bună. Mi-am pus şi eu această întrebare. Poate că e şi o chestiune de mentalitate. Eu sunt preşedintele EFR (European Federation of colorectal cancer). La Viena organizăm și conferinţe, la care vorbim despre tratamentul multidisciplinar al acestor cazuri. Vin mulţi specialiști din România, Bulgaria, Thailanda, Cehia, Ungaria, Italia etc; încercăm să vedem dacă există vreo diferenţă în ceea ce privește evoluţia bolii,  încrederea în tratament şi vrem să stabilim nişte paşi care să fie urmaţi peste tot, în Praga, în Bucureşti… Încercăm să le dăm încredere oamenilor. Ar fi interesant să facem un studiu internaţional ca să vedem cum e la Bucureşti, la Viena, la Budapesta, dar e nevoie, pentru rezultate riguroase, de comisii etice care să stabilească dacă sunt condiţii cât de cât similare în aceste ţări. De exemplu, dacă ai cancer la colon faci radio şi chimio-terapie. E la fel peste tot? E posibil peste tot? Ar fi bine să se ajungă la asta dar, deocamdată, sunt întrebări adresate viitorului.

– Ați rămas în relație de prietenie sau de apropiere cu unii dintre foștii pacienți?

– Da. Am operat mulţi pacienţi, vă puteţi închipui; în astfel de situații, uneori te împrieteneşti cu ei. Mereu sunt fericit să-i reîntâlnesc după mai mulţi ani şi să-i văd sănătoşi. E ceva cu totul special.

– Care a fost cea mai mare reușită în cariera dumneavoastră?

– Noțiunea de „reușită“ este mai complexă decât pare și depinde de mulți factori. Am făcut multe operaţii reuşite. Fiecare este un succes, dar nu pot să mi-l asum în totalitate, este unul de echipă: al anestezistului, al asistentelor etc. Nu sunt atât de egoist încât să afirm că succesul este personal, mereu este vorba de echipă. De asemenea, ţine foarte mult de pacient, de modul în care respectă îndrumările pe care i le dai. El trebuie să coopereze, echipa trebuie să coopereze… Dacă pacientul este optimist, ai rezultate mult mai bune decât dacă este pesimist. Deci este greu să vă răspund la întrebare. Timpul trece şi trebuie să ai şi noroc. Avansezi pas cu pas. Înainte eram vice-preşedintele acestei instituţii, acum sunt preşedintele EFR, cunosc o mulţime de oameni noi în ţările în care merg. Să nu uităm, însă, că îmbătrânim cu fiecare zi care trece… Dar îmi place să lucrez cu pacienţii şi mă bucur pentru fiecare dintre ei care pleacă din spital sănătos. Iar dacă nu se întâmplă asta, încerc să le ofer optimism, le pun la dispoziţie analizele, terapia, îi supraveghez, îi îndrum. Fiecare zi este o zi „plină“!

– Ce i se cere unui bun chirurg? Este stresantă această profesie? Oferă mari bucurii? E însoțită și de decepții?

– Pe de-o parte e uşor să vă răspund, pe de altă parte e greu. Un chirurg bun înseamnă să nu fii doar un „mecanic”. Chirurgia implică, pentru mine, trei stadii: stadiul preoperativ, operativ şi postoperativ. În primul stadiu trebuie să vorbeşti cu pacientul despre operaţie, despre aşteptările lui, să-i faci analizele… Apoi, operaţia în sine trebuie să fie făcută foarte bine şi eficient. Însă nu se termină totul aici. După aceea trebuie să-l îndrumi pe pacient, trebuie să-l supraveghezi, să-i scoţi copcile, să-l vezi la câteva săptămâni şi apoi la câteva luni după intervenţie. Cu fiecare pacient ai o comunicare diferită. Fiecare dintre aceste elemente duce la definirea unui chirurg bun. Şi da, este o meserie stresantă. Dacă o practici încât să fii mulţumit de rezultate, nu mai ai timp şi de altceva, din păcate. Trebuie să fii foarte chibzuit cu timpul liber, niciodată să nu primeze concertele sau sportul sau alte activităţi, dar în acelaşi timp nici să fie complet eliminate. Ca medic ai nevoie de timp de odihnă. Este absolut necesar, pentru că altfel nu îţi poţi ajuta pacienţii. Trebuie creat un echilibru.

foto arhivă personală


Taguri:

Comenteaza