Radu Afrim montează pentru prima dată un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti. E vorba despre piesa autorului turc Tuncer Cucenoglu, „Avalanşa”. Sunt zece ani de când regizorul a început aventura sa teatrală în Capitală. O sumă rotundă…

Se încheie oare un ciclu? „Sper să nu se încheie! E adevărat că aniversez zece ani de când sunt în Bucureşti, dar păstrez acelaşi stil de lucru, acelaşi chef de a face teatru, chiar dacă poate să pară şocantă trecerea de la spa­ţiul underground. Am lucrat în teatre şi teatre, unde am avut parte de provocări puternice, dar faptul că montez acum la Naţional nu este ceva absolut special. Mai mult se miră amicii mei: Aoleu, tu la TNB! Dar, din punctul meu de vedere, e cam la fel.” Deşi Radu este, statistic vorbind, unul dintre cei mai prolifici regizori din România, nu ia această trecere, de la teatrul underground, la teatrul instituţional, drept importanta bătălie în care a câştigat redută după redută. „Nu, puteam să fac asta după doi ani de zile! Eu cred că nimeni nu are nevoie de 10 ani de ucenicie ca să ajungă la TNB.”

Când vine vorba de succes, una dintre găselniţele regizorilor este de a-şi atrage în dis­tribuţie nume faimoase. Nu pe asta mizează neapărat Afrim, care preferă să meargă pe mâna unor actori mai puţin cunoscuţi, ajutând astfel şi la promovarea lor. „Sper să lansez cât mai mulţi actori buni sau spectacole bune.

Punctul final al fiecărui specta­col îi stârneşte sentimente puternice regizorului, uneori dureroase. „Ca om, resimt aces­te experienţe ca pe nişte frag­mente care se rup şi nu se leagă niciodată. Doar întâlniri şi despărţiri.”

Oricum, chiar dacă nu i-aş fi lansat eu, poate o făceau alţi regizori, pentru că sunt talentaţi”, declară Radu Afrim, cunoscut şi pentru faptul de a fi revigorat teatrul din provincie. De pildă, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. „Am muncit împreună cu Alexandru Dabija la repoziţionarea acestui teatru care a pierdut public în ultimii ani. Nu e suficient să ai o etichetă, ajunge o perioadă proastă ca teatrul să-şi piardă publicul şi totul trebuie reclădit de la zero. Eu asta am făcut la Piatra, am recon­struit. Acum lucrez la TNB cu actori cunoscuţi. Cunoscuţi marelui public, dar mai puţin cunoscuţi mie. Sunt şi actori pe care îi ştiu deja, cum ar fi Marius Manole sau Constantin Cojocaru.”

Afrim are o mobilitate şi o energie extraor­dinare, montând spectacole în majoritatea teatrelor din ţară, la Brăila, Sfântu Gheorghe, Timişoara, Cluj sau Ploieşti, dar şi în străină­tate, cum sunt proiectele pe care le va realiza anul viitor în Germania şi Polonia. Întrebat de unde are atâta energie, răspunde: „Sper să mă mai ţină câţiva anişori. Am o bază sănătoasă, îmi reîncarc bateriile pe malul Someşului, acasă la mine”, spune regizorul ardelean cu origini în Beclean, dar oricâtă nostalgie i-ar provoca locurile de baştină, n-ar merge până acolo încât să facă un spectacol la Bistriţa. „Eu nu fac spec­tacole la casa de cultură! Bistriţa a pierdut şansa să aibă un teatru. Ceauşescu a început să construiască unul, dar între timp a venit re­voluţia.” Totuşi, oamenii din zonă îl recunosc şi îi respectă munca, chiar dacă nu o cunosc prea bine. Poate nu va pune vreodată un spec­tacol la Beclean, în schimb există ceva care s-ar putea să-l ispitească în acest oraş. „S-au făcut nişte băi de nămol fantastice, care probabil o să-mi folosească şi mie cândva”, spune, cu umor, regizorul.

Revenim la piesa de la Teatrul Naţional. Regizorul e cunoscut ca un artist care experi­mentează deseori, asumându-şi riscuri estetice care nu o dată au produs neînţelegeri. Critica ştie! De aceea, când auzi că Afrim montează la TNB, primul gând care îţi vine este o con­tradicţie, felul regizorului de a vedea fiind diferit de filosofia primului teatru din ţară, cu un repertoriu destul de convenţional. Dar iată că, de această dată, lucrurile se aşază. Are ceva experimental acest spectacol? „Nu, este un text convenţional, scris de un dramaturg turc. Dar este o poveste foarte frumoasă. Încercăm să-i dăm textului o valoare contemporană şi lucrăm la psihologia personajelor, care este oarecum schematică. Aşadar, nu există probleme nici pentru actori, nici pentru mine, nici pentru TNB, pentru că e o piesă tradiţională. Nu este un text hardcore, nimic îndrăzneţ”, lămureşte Radu, a cărui cea mai mare provocare pare să fi fost chiar faptul de a renunţa la excesul de provocări artistice, cu această piesă. Şi la temperamentul vulcanic proverbial, care fac să cir­cule legende… Oare Afrim e aşa nebun, cum se spune? E adevărat că face circ la repetiţii? – apar întrebările pe buzele actorilor.

„Eu nu mă sperii de numele mari ale actorilor. Sper ca sunt acoperit la orice între­bare pe care mi-o pun ei. Pentru ca actorul te încolţeşte, devine periculos, monstruos, când tu, ca regi­zor, nu ai un răspuns la de ce-urile lui. Pe de altă parte, excesul de logică începe să mă enerveze. Ajung să le zic: Lăsaţi-vă intuiţia mai liberă. Lăsaţi logica deoparte…”

„Actorii de la TNB sunt interesaţi să păşească pe teritorii necunoscute. Există într-adevăr nişte ezitări, deşi ei nu şi-au încheiat carierele şi deja au nişte statui, vor să mai încerce şi altceva. Eu zic că am nimerit-o oarecum, n-am avut probleme pentru că am luat-o încet, schematic, ştiu şi pe ce teritoriu mă aflu”, povesteşte Radu, care nu-şi poate repri­ma întrutotul felul de a fi. „Ei! ei!” – îşi aduce aminte el amuzat cum l-a domolit Ilinca Tomoroveanu, directoarea artistică a Teatrului Naţional, şi actriţă în spectacolul său, într-un moment de fierbere, când era cât pe ce să scape o înjurătură. „Nici lucrurile pe care le propun nu sunt aşa şocante, am lăsat şi eu, au lăsat şi ei… Toată lumea încearcă să se adapteze. Dar nu sunt concesii.” Poate o negociere continuă?

„Da, ăsta este cuvântul. Actorii sunt maleabili, eu nu ştiam acest cuvânt la început, dar l-am învăţat. Nu-mi place să fiu eu, pe de o parte, şi ei, pe de altă parte. E o osmoză.”

Ce e aparenţă şi ce e esenţă la Radu Afrim? Îmi aduc aminte de o repetiţie la Câtă speranţă, spectacol montat la Odeon în primăvara aces­tui an, la care am asistat. M-a surprins impe­tuozitatea lui Radu într-un dialog cu Rodica Mandache, redusă la tăcere de tirada indicaţi­ilor regizorului perfecţionist. Am crezut atunci că s-a produs ceva ireparabil când, recent, am avut parte de o surpriză: într-un interviu pe care l-a dat de curând, rugat să numească trei prieteni din lumea teatrului, Afrim o trecea în capul listei pe Rodica Mandache! „Să ştii că şi prieteniile se bazează pe violenţă uneori. Nici Nicoleta (Nicoleta Lefter, actriţă la Teatrul Odeon, a fost şi ea prezentă la întâlnire) nu e străină. Ea cred că a avut parte de vitregiile sorţii cele mai cumplite dintre actorii cu care am lucrat. Săraca, se retrăgea şi plângea în spatele scenei. La repetiţii mai era şi prietenul ei. Total neputincios! Cred că dacă era altul în locul lui, mă lua la pumni. Probabil că astfel Nicoleta a ajuns să facă nişte performanţe mari”, spune Radu Afrim, completând cu umor, ceea ce îi stârneşte râsul Nicoletei: „Sunt oameni care aşteaptă biciul tot timpul. Poate şi Nicoleta.”

Dacă, în opinia lui Afrim, regizorul trebuie să-l mai trezească din când în când din amorţeală pe actor, fie şi punând biciul pe el, ce rămâne şi ce se schimbă la Radu Afrim cu fiecare montare? „Sunt două lucruri cu totul diferite, omul şi artistul. Ca artist, cu fiecare spectacol, câştig nişte modalităţi de a lucra, o metodă. Ca om, simt o pierdere, nişte întâlniri vii, un mare gol; chiar dacă spectacolul a fost un eşec sau succes, iau lucrurile de la zero, nu e nici o evoluţie”, declară Afrim pentru care teatrul este în primul rând o întâlnire cu oameni în carne şi oase. La un moment dat, enervat că un cronicar a rămas dintr-un specta­col doar cu imaginea unui tatuaj al unui actor, Afrim a făcut un anunţ public că va pune în scenă o integrală Cehov cu actori tatuaţi! Enervarea i-ar trece dacă s-ar întâlni însă cu Cehov însuşi, pus să-şi apere opera. „Dacă m-ar privi ameninţător, aş simţi nevoia să mă apăr. Stai puţin, Antoane, să-ţi explic care-i treaba cu tatuajele astea. Aş lăsa spectacolul să vorbească pentru el, iar eu m-aş ascunde după cortină să văd ce reacţie ar avea Cehov. Asta am făcut şi cu Vişniec. Dar Cehov cred că este un tip cu care aş putea ieşi să bem o bere.” Oricum, povestea cu acel cronicar s-a dus în cu totul altă direcţie… „Nici nu ştii ce fel de cereri am primit de la actori din toată ţara! O tipă mi-a scris că are un tatuaj într-o zonă intimă, se pune? Da, i-am zis, cu o condiţie: dacă te aştepţi ca să te şi dezbraci!”

Taguri: nr. 12 / decembrie 2010 Tweet

Monday, December 20th, 2010 at 6:20 pm, PEOPLE, RSS feed