Sosirea Madame Hooligan în România a fost pe cai mari. Cu puţin timp în urmă, trupa a deschis concertul lui Manu Chao la Bucureşti. Nimic întâmplător. Din câte se aude, Madame Hooligan va continua colaborarea cu Manu Chao. „Da. Suntem în discuţii pentru un turneu pe Coasta de Est a Americii, în luna septembrie, cu Madame Hooligan în deschiderea concertelor lor. Manu Chao şi-a dat acordul, urmează să vedem dacă ne înţelegem managerial.” Şi tot în America vor merge la Burning Man, unul dintre cele mai avangardiste festivaluri din lume. „În august vom fi prezenţi la unul dintre cele mai non- conformiste festivaluri de pe planetă, cu opt zile de performanceuri greu de explicat. Filosofia burnerilor este de a-şi întrupa din nimic, din deşert, o lume alternativă la cea pe care o trăiesc în fiecare zi. Este o manifestare artistică sută la sută, unde totul e original, neaşteptat.”

America, America… Locul unde s-a născut Pasărea Phoenix pentru Radu, de unde a zburat şi încotro se va întoarce. În muzică, şi nu numai. „Soţia mea locuieşte la Los Angeles, are şi ea o carieră acolo. Şi ea a venit din România şi a luat-o de la zero acolo. Acum se descurcă foarte bine, este PR la un salon din Beverly Hills al Anastasiei (n.r. – Regina Sprâncenelor). Pe de altă parte, eu pot să mă aflu oriunde în lume, cânt, sunt artist.” Radu Almăşan – cetăţean american? E un vis? „Nu. Cetăţean, nu. Rezident, da.” Ai nostalgia ori­ginii? „Nu prea. Am nişte momente, dar nu o nostalgie acută. Nostalgie faţă de oameni, locurile se schimbă. În plus, dacă ai nostalgii, nu poţi să te concentrezi pe prezent.” Mai mergi în oraşul tău, Braşov? „Nu prea, mă deprimă. Un oraş frumos în care lumea a uitat să trăiască. Dacă te duci după 12 noaptea zici că eşti la Hiroshima.”

Ce zic cunoscuţii despre Radu Almăşan? „Lumea mă întreabă de ce am plecat, că era bine în România. Dar dacă nu plecam, n-aş fi avut niciodată expunerea internaţională pe care o am. Ar fi rămas un vis. Dar ei ce fac? Românii care cântă prin străinătate. Cântă în curtea bisericii, sunt cazaţi pe la câte unul acasă. La un concert, acum câţiva ani, ne-a sunat organizatorul să ne roage s-o luăm din drum pe Andreea Bălan. Cum adică din drum? – am întrebat. Asta era singură, în ploaie, iar noi ne deplasam cu o super limu­zină, pusă la dispoziţie de aceiaşi organizatori, asta pentru că ştiam să ne vindem. A ajuns la concert, a cântat, dar mi se făcuse mie ruşine că începuseră să se urce toţi gherţoii şi să pună mâna pe ea, o pipăiau săraca, până am hotărât cu băieţii să nu-i mai lăsăm să se apropie. Dar Andreea părea să nu aibă conştiinţa a ceea ce este. După concert a venit şi mi-a spus: De ce-ai plecat?”

Şi dacă tot ea l-a privit cu compătimire? O fi auzit cât de greu i-a fost lui Radu să o ia de la început, poate a auzit de compromisurile pe care le-a făcut. S-a scris prin tabloidele româneşti că interpretul a spălat vase ca să supravieţuiască în America. „Vase n-am spălat, dar am avut alte joburi. Adevărul este că aş scrijeli şi rahatul dacă asta ar fi o soluţie viabilă pentru ce vreau eu să fac: muzică. Este ca în zicala aia: În dragoste şi în război nu există reguli. Îţi place ceva? Mergi înainte! Dacă tu nu înţelegi că viaţa e fluidă, că într-o zi poţi să fii în vârf, şi a doua zi jos, n-ai făcut nimic. Faptul că te-ai putea descurca şi în ast­fel de situaţii, e o dovadă că n-o să te copleşească nimic. Deh, în România e o mare domneală. Părerea mea este că dacă e impor­tantă imaginea si cum te priveşte lumea, înseamnă că eşti nesigur şi că ai nevoie de cine­va să te bată pe umăr, ai nevoie de nişte sârme să te ţină. Nici o persoană ca asta nu va face nimic important în viaţă. Toţi cei care fac ceva au foarte multă încredere în ei înşişi şi merg până la capăt. Şi nici măcar nu trebuie să fie relevant pentru voi, ci pentru mine. Şi, cre- deţi-mă, sunt destul de pretenţios!”

„Există un cuvânt care ne distruge şi ne mănâncă de vii: miştoul. Când cineva are o ini­ţiativă, cei din anturaj încep imediat cu tachi- nările. Iar dacă presiunea devine sistematică, erodează încrederea în tine. Dintr-o persoană cu o anumită atitudine ajungi să te abţii numai ca să fii lăsat în pace. Şi asta-i o mare problemă. Dacă în America îi spui cuiva că eşti muzician, te încurajează. Poate te minte. Dar una e când cineva îţi dă bună ziua cu zâmbetul pe faţă şi alta când nu se uită la tine, chiar dacă e foarte atent. Ce-i mai ciudat este că românii te admiră în secret, chiar dacă fac mişto. Sincer, nu înţe­leg de ce trebuie să fie totul ca o competiţie? Când aveam 16 ani am fost invitat să cânt la un concert în Braşov, tocmai scosesem un album. Era un material la care muncisem mult, chiar ieşise bine. Ei, şi în momentul când am urcat pe scenă, unde toţi voiau să fie Genius şi K1, au început să arunce cu pietre în mine. Pur şi sim­plu îmi săreau pietre din chitară! Şi nici măcar nu începusem să cânt! Păi câţi dintre copiii de 16 ani care ar fi suferit o asemenea molestare, n-ar fi renunţat definitiv? Am trecut foarte greu de acest episod, am vrut să mă las de muzică, mi-a fost teamă să urc pe scenă un an. A doua zi m-am dus la şcoală şi toţi făceau mişto de mine. Cum să fac să nu mai ajung în situaţia asta? – devenise o întrebare foarte importantă pentru mine şi acum făceam totul ca să am problema în mână. Ajunsesem să mă uit în public şi, dacă vedeam un singur specta­tor nemulţumit, dădeam totul pentru el.”

Tuesday, June 7th, 2011 at 3:11 pm, PEOPLE, RSS feed