Radu Almăşan: „America e ca un pumn care-ţi vine în faţă”

Când rădăcinile sunt adânci şi noduroase, şi copacul e puternic. Radu Almăşan a ştiut asta, iar cariera lui s-a ancorat bine în rea­litate. O realitate fertilă, în care au fost de toate: glorie, experi­mente, dezamăgire, temeri, dar întotdeauna pasiune si încredere.

„Cel mai important lucru e timpul. Dacă nu-l valorifici la maximum, ai pierdut. Şi aici revin la ideea cu plecatul… Am spus: hai să ne trăim viaţa, să facem altceva!”

Chiar în perioada când Bosquito era pe val, Radu Almăşan a decis să plece în America. Către necunoscut. „Eu aşa cred că se face, pleci când eşti sus. Prin 2002-2003, Bosquito a avut vârful de difuzări, de recunoaştere. Întrebarea pe care ne-am pus-o atunci, eu şi băieţii din trupă a fost simplă: ce urmează după. Şi aveam două variante. Fie repetam experienţa asta la nesfârşit, până se fâsâia treaba, fie o luam pe un alt drum. Când văd ce are priză la public, radiourile vor să meargă la sigur, vor bâţâială, însă muzica latino nu era singura noastră direcţie. Noi fusesem o trupă experimentală şi îndrăzneaţă de la început. Uitaţi-vă la Direcţia 5, la Voltaj. Vârful lor de popularitate s-a dus pentru că nu au mai îndrăznit nimic.” Dar au supravieţuit… „Dar noi nu ne-am pus proble­ma supravieţuirii! Dacă tu, ca artist, nu mai ai provocări, ajungi la plafonare. Şi să mă plafo­nez la 23 de ani era cam devreme, nu?”

De ce e bine să refuzi uneori un loc călduţ şi este necesară o ruptură, mai ales una radi­cală? „N-o să poţi şti niciodată adevărul dacă nu te duci să vezi ce se întâmplă în adevărata industrie. Nu înţeleg de ce mulţi instrumentişti buni din România cântă coveruri. E un fel de lăutărie de lux. Nu se îndrăzneşte, n-au tupeu. Unii artişti se plâng că nu se ascultă muzică rock în România, eu cred însă că e doar o neînţelegere. Vrei rock? Du-te unde se cântă rock! Eu am stat vreo şase ani în Statele Unite. America nu te lasă în letargie, să analizezi ce se întâmplă. E ca un pumn care-ţi vine în faţă. Dacă te ridici, bravo ţie! E un mediu foarte competitiv, mai ales în muzică. Faptul că în câţiva ani am ajuns să trăiesc din asta, consider că e o realizare. Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung vreun star în America, ci doar că o să ajungem suficient de mari pe targetul nos­tru încât să putem pleca în turnee. Mai avem puţin şi chiar reuşim să ajungem unde ne-am propus. Am avut doi ani foarte buni, 2007, 2008, apoi unul prost, 2010 a fost mai bun, iar acesta e chiar un an bun. Am revenit în România în mai multe episoade, ultima dată în decembrie. Mergem deja în turnee, în Olanda, Anglia, Austria. Ne-am stabilit cartierul gene­ral în România pentru că aici îmi este mai uşor, sunt oamenii pe care îi cunosc.”

Ţara tuturor posibilităţilor nu l-a aşteptat cu braţele deschise pe Radu. Plecând pe cont propriu, n-a scăpat nici el de teama necunoscu­tului. „O să ne descurcăm? Ce-o să mâncăm? Băi, oare chiar vom dormi sub vreun pod?” – se întrebau ei. Când se pune problema de a supravieţui fizic, câtă putere trebuie să ai să te mai gândeşti la muzică? Colapsul a fost aproape. „A fost un moment în care mi-a fost atât de greu, încât până şi eu, cu voinţa mea ieşită din comun, m-am gândit că poate ar tre­bui să renunţ. Mai ales perioada în care au fost probleme cu trupa, unul dintre membri a tre­buit să se întoarcă acasă, altul a avut un acci­dent la mână, nu îi mai răspundeau degetele la comenzi. Când am rămas singur am zis că nu e bine. Nu mai aveam nici o aşteptare, dar nu-mi pierdusem speranţa că am să fac ceva. Ştiam doar că nu sunt pe drumul cel bun în acel moment. Revenirea a fost naturală. Am început să cânt, să scriu piese noi, să fac show-uri, să mă cheme prietenii.”

„Când eram copil, ascul­tam si Pink Floyd, dar şi discurile Lui tata cu muzică cubaneză sau mexicană. La noi, când erau chefuri, se asculta multă muzică, se scoteau chitareLe, am crescut cu asta.”

De la Bosquito, la Madame Hooligan. Prima, o trupă cu o linie mai sentimentală, şi una rock, cu un mesaj mai dur. „Cucerirea Americii” a însemnat pentru Radu un nou traseu artistic, punerea bazelor unei noi trupe. Care-i povestea Madame Hooligan? „Un prieten comun stătea cu Austin (bass-ul trupei) în casă şi mi l-a adus într-o zi la repetiţii. I-a plăcut. Tot prin el l-am cunoscut şi pe Ben (chitară elec­trică), care era foarte experimental, îndrăzneţ. Iniţial nu am fi avut nici un fel de premoniţie, dar ne-am luat chitările şi am mers într-o noapte lângă Los Angeles, într-un loc pitoresc unde se află nişte izvoare termale. E un loc secret pe care puţină lume îl ştie, stelele strălucesc atât de puternic că te dor ochii, era cadrul perfect, am pus şi câteva lumânări… Atunci s-a legat ceva, băieţii m-au întrebat dacă nu vreau să le trag nişte piese, şi mi-am zis să-i ajut, deşi de obicei nu fac asta. Le-am spus apoi că am în plan să fac un turneu în Europa, le-am dat piesele mele, le-am spus să le înveţe, până când am ajuns să facem un concert în LA.”

Ciudat. Ăsta-i cuvântul pentru atitudinea radiourilor din România vizavi de Madame Hooligan. Deşi trupa a ocupat prima poziţie, timp de două luni, în clasamentul celui mai important post de radio indie rock din Statele Unite, iChannel Fm, fiind prezentă şi astăzi în play-listurile posturilor de radio de peste ocean, posturile româneşti refuză să-i dea dru­mul „in the air”. Care ar fi explicaţia? Aceeaşi, ca şi până acum. „Oamenii din media nu îşi asumă riscuri, nimeni nu agreează un proiect experimental, iar orchestraţia noastră este prea îndrăzneaţă pentru ei. Cel mai important este că piesele pe care le scriem îi motivează pe fanii noştri, asta pentru că le facem aşa cum simţim. Am avut nişte surprize fantastice la un concert pe care l-am ţinut recent. Publicul ne-a cerut să cântăm piese pe care nu visam să le ceară, copiii ăştia le-au descoperit pe internet. Să auzi mii de oameni cum fredonează o piesă care nu a fost niciodată difuzată la radio, e destul de emoţionant. Când intermediarul dintre noi şi public, adică media, scapă, e important să avem acces direct la ei.”

Sosirea Madame Hooligan în România a fost pe cai mari. Cu puţin timp în urmă, trupa a deschis concertul lui Manu Chao la Bucureşti. Nimic întâmplător. Din câte se aude, Madame Hooligan va continua colaborarea cu Manu Chao. „Da. Suntem în discuţii pentru un turneu pe Coasta de Est a Americii, în luna septembrie, cu Madame Hooligan în deschiderea concertelor lor. Manu Chao şi-a dat acordul, urmează să vedem dacă ne înţelegem managerial.” Şi tot în America vor merge la Burning Man, unul dintre cele mai avangardiste festivaluri din lume. „În august vom fi prezenţi la unul dintre cele mai non- conformiste festivaluri de pe planetă, cu opt zile de performanceuri greu de explicat. Filosofia burnerilor este de a-şi întrupa din nimic, din deşert, o lume alternativă la cea pe care o trăiesc în fiecare zi. Este o manifestare artistică sută la sută, unde totul e original, neaşteptat.”

America, America… Locul unde s-a născut Pasărea Phoenix pentru Radu, de unde a zburat şi încotro se va întoarce. În muzică, şi nu numai. „Soţia mea locuieşte la Los Angeles, are şi ea o carieră acolo. Şi ea a venit din România şi a luat-o de la zero acolo. Acum se descurcă foarte bine, este PR la un salon din Beverly Hills al Anastasiei (n.r. – Regina Sprâncenelor). Pe de altă parte, eu pot să mă aflu oriunde în lume, cânt, sunt artist.” Radu Almăşan – cetăţean american? E un vis? „Nu. Cetăţean, nu. Rezident, da.” Ai nostalgia ori­ginii? „Nu prea. Am nişte momente, dar nu o nostalgie acută. Nostalgie faţă de oameni, locurile se schimbă. În plus, dacă ai nostalgii, nu poţi să te concentrezi pe prezent.” Mai mergi în oraşul tău, Braşov? „Nu prea, mă deprimă. Un oraş frumos în care lumea a uitat să trăiască. Dacă te duci după 12 noaptea zici că eşti la Hiroshima.”

Ce zic cunoscuţii despre Radu Almăşan? „Lumea mă întreabă de ce am plecat, că era bine în România. Dar dacă nu plecam, n-aş fi avut niciodată expunerea internaţională pe care o am. Ar fi rămas un vis. Dar ei ce fac? Românii care cântă prin străinătate. Cântă în curtea bisericii, sunt cazaţi pe la câte unul acasă. La un concert, acum câţiva ani, ne-a sunat organizatorul să ne roage s-o luăm din drum pe Andreea Bălan. Cum adică din drum? – am întrebat. Asta era singură, în ploaie, iar noi ne deplasam cu o super limu­zină, pusă la dispoziţie de aceiaşi organizatori, asta pentru că ştiam să ne vindem. A ajuns la concert, a cântat, dar mi se făcuse mie ruşine că începuseră să se urce toţi gherţoii şi să pună mâna pe ea, o pipăiau săraca, până am hotărât cu băieţii să nu-i mai lăsăm să se apropie. Dar Andreea părea să nu aibă conştiinţa a ceea ce este. După concert a venit şi mi-a spus: De ce-ai plecat?”

Şi dacă tot ea l-a privit cu compătimire? O fi auzit cât de greu i-a fost lui Radu să o ia de la început, poate a auzit de compromisurile pe care le-a făcut. S-a scris prin tabloidele româneşti că interpretul a spălat vase ca să supravieţuiască în America. „Vase n-am spălat, dar am avut alte joburi. Adevărul este că aş scrijeli şi rahatul dacă asta ar fi o soluţie viabilă pentru ce vreau eu să fac: muzică. Este ca în zicala aia: În dragoste şi în război nu există reguli. Îţi place ceva? Mergi înainte! Dacă tu nu înţelegi că viaţa e fluidă, că într-o zi poţi să fii în vârf, şi a doua zi jos, n-ai făcut nimic. Faptul că te-ai putea descurca şi în ast­fel de situaţii, e o dovadă că n-o să te copleşească nimic. Deh, în România e o mare domneală. Părerea mea este că dacă e impor­tantă imaginea si cum te priveşte lumea, înseamnă că eşti nesigur şi că ai nevoie de cine­va să te bată pe umăr, ai nevoie de nişte sârme să te ţină. Nici o persoană ca asta nu va face nimic important în viaţă. Toţi cei care fac ceva au foarte multă încredere în ei înşişi şi merg până la capăt. Şi nici măcar nu trebuie să fie relevant pentru voi, ci pentru mine. Şi, cre- deţi-mă, sunt destul de pretenţios!”

„Există un cuvânt care ne distruge şi ne mănâncă de vii: miştoul. Când cineva are o ini­ţiativă, cei din anturaj încep imediat cu tachi- nările. Iar dacă presiunea devine sistematică, erodează încrederea în tine. Dintr-o persoană cu o anumită atitudine ajungi să te abţii numai ca să fii lăsat în pace. Şi asta-i o mare problemă. Dacă în America îi spui cuiva că eşti muzician, te încurajează. Poate te minte. Dar una e când cineva îţi dă bună ziua cu zâmbetul pe faţă şi alta când nu se uită la tine, chiar dacă e foarte atent. Ce-i mai ciudat este că românii te admiră în secret, chiar dacă fac mişto. Sincer, nu înţe­leg de ce trebuie să fie totul ca o competiţie? Când aveam 16 ani am fost invitat să cânt la un concert în Braşov, tocmai scosesem un album. Era un material la care muncisem mult, chiar ieşise bine. Ei, şi în momentul când am urcat pe scenă, unde toţi voiau să fie Genius şi K1, au început să arunce cu pietre în mine. Pur şi sim­plu îmi săreau pietre din chitară! Şi nici măcar nu începusem să cânt! Păi câţi dintre copiii de 16 ani care ar fi suferit o asemenea molestare, n-ar fi renunţat definitiv? Am trecut foarte greu de acest episod, am vrut să mă las de muzică, mi-a fost teamă să urc pe scenă un an. A doua zi m-am dus la şcoală şi toţi făceau mişto de mine. Cum să fac să nu mai ajung în situaţia asta? – devenise o întrebare foarte importantă pentru mine şi acum făceam totul ca să am problema în mână. Ajunsesem să mă uit în public şi, dacă vedeam un singur specta­tor nemulţumit, dădeam totul pentru el.”