Recunosc că Gabriela Maaz, atunci când mi-a pus cartea în mână, a avut dreptate. Eu am greşit, când m-am îndoit. De fapt, m-am codit. Nu ştiam ce carte o să am în mână. Cartea este, mai întâi, o paradă mută. Un scriitor care să cunoască atâtea amănunte despre istoria lusitană, oho, mai rar vezi: şi nu s-ar putea spune că am avut puţini prieteni pricepuţi aici (ar trebui să enumăr: Cristina Müller, Virgil Mihaiu, Marleth Silva ş.a.). Şi, când nu ştie, fireşte, face ce facem toţi: inventează. Dar inventează bine. Scrie, însă, neverosimil de bine. Şi e, oricum, printre primele lucruri pe care le preţuiesc la un scriitor. În al doilea rând, îşi alege bine povestea. Şi o controlează până la capăt. Romanul ameninţă să fie un succes. Un bestseller, chiar dacă nu de acum.
Poate, să zicem, nu din prima. Dar profeţesc o soartă acestui roman. În primul rând, pentru că e de dragoste. Literatura română nu are atât de multe cărţi de referinţă la categoria „roman de dragoste” ca să îşi permită să le ignore. Şi povestea este din categoria iubirilor neverosimile. Are tot ce-i trebuie: amor, sex (piperat, dar nu mult: doar cât trebuie, aşa, să dea gust fierturii de îmbroboditură!), horror, grotesc (faza în care prinţul Pedro, proaspăt înscăunat, îşi pune curtenii/supuşii să se închine hârcii iubitei, apoi să bea supă de inimi de om – tare, nu?), în plus, e apărută într-o colecţie atât de prestigioasă (CARTEA DE PE NOPTIERĂ, coordonată de Ioana Pârvulescu, în care şi mie mi-ar plăcea să apar!)… Apoi, ce să zic: e ştiinţă în proporţionarea romanului. E un început, prezentarea personajului, un antreu în care Ines, perechea cerească a lui Pedro intră, împreună cu prinţesa pe care o însoţeşte în pelerinaj din biserică în biserică. O anticameră în care cele două energii, yin-yang, se întâlnesc, făcând să sară în aer lumea, romanul, cerul. Începând combustia. E o carte pe care, la modul simplu, o citeşti cu inima smulsă din piept, pentru că, probabil, într-un fel, a fost scrisă cu inima smulsă din piept. E un roman picaresc, de epocă, o baladă a truverilor, toate la un loc, romanţ medieval, câte un pic din toate, bine legumit, bine ciugulit. Nu întâmplător, autorul pare că a tras cu ochiul spre povestea aia cu „montagui & capuleţi”. Viziune despre istorie, sumbră, amestecată cu o dezmăţată poveste de liubovniceală aproape (sau amestecată!) cu nebunia. Cine îl vede pe R.P. la tembelizor sau îl citeşte în cronici sportive, deşi bine scrise, nu îşi închipuie, de prima dată, vocaţia literară reală (şi serioasă!) a acestuia. Îşi poate zice, şi pe nidreptate: iaca, şi ăsta, trei la leu! Fals. Citiţi şi vedeţi.
Cartea este construită pe scene. Sau, cum vreţi, pe momente. Portrete bine realizate: începând cu Caterina, Ines de Castro, dar şi Pedro, alături de tatăl său, bătrânul rege. Şi tablourilor de epocă nu le pot găsi cusur decât cu greu. Nu mă îndoiesc că o asemenea carte îşi va face redută dintr-un public feminin, gata să o „apere”. E o poveste de iubire cam „crudă”, poate, pentru gusturile feminine, dar îndeajuns de pasională ca să tindă atât de mult spre absolut, încât să crucifice admiratoarele pe tânjeala irepresibilă a unui amor fără sfârşit. Şi, tocmai aici, autorul e priceput, are stofa unui maestru: povestea trece, asemeni basmelor, peste hotarul vieţii şi al morţii. Vorba poetului, şi moartea aici nu va găsi împărăţie. Pedro o iubeşte pe Ines, dincolo de graniţa acestei lumi, e consubstanţial cu ea, tocmai el, acest derbedeu regal… Ines e cea care a îmblânzit, la propriu, călăul din el, cel care despica ţeste şi schingiuia oamenii cu cruzime… Cum se şi spune, povestea trece din gură în gură, aşa cum în evul de întunericime, poveştile treceau. Devine legendă. Pentru că, dacă nu credeţi, puteţi merge la cărţile de istorie sau la (de pildă) Luisiada lui Luis Camõëns, opera lui Zingarelli – sau, de curând, un scenariu de film al unei tinere portugheze…