Gazetar sportiv, scriitor, traducător, Radu Paraschivescu ne-a uimit cu al său Ghid al nesimţitului, ne-a reamintit de faţa urâtă a unor sportivi în Fanionul roşu, ne-a relatat despre faţa actuală a Bucureştiului în Bazar bizar şi a prezentat cu umor despre metehnele vorbitorilor de limbă română şi despre gafele vedetelor post-decembriste în Fie-ne tranziţia uşoară, Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Editorialist la Evenimentul zilei şi Adevărul, omul-cheie pentru colecţia Râsul lumii de la Humanitas, Radu Paraschivescu ne-a vorbit despre proiectele sale şi despre relaţia dintre sport şi literatură.
– Sunteţi co-autorul şi co-traducătorul a două lucrări de referinţă în literatura sportivă – Enciclopedia Larousse a fotbalului şi Jocurile Olimpice de la Atena la Atena 1896-2004. Am dori să ştim cum a început aventura dv. în jurnalismul sportiv?
– Pasiunea pentru jurnalismul de fotbal m-a adus către presa sportivă. Completam conştiincios toate chestionarele pe care echipa Ioaniţoaia-Tolontan le făcea cu privire la părerile cititorilor. De fiecare dată când ei puneau întrebarea: „Care este defectul principal al Gazetei sporturilor/Pro Sport?“, răspunsul meu era invariabil „Faptul că nu mă angajaţi!“ Apoi, am început această enciclopedie Larousse pe care am scos-o la RAO şi unde a fost nevoie de sprijinul cuiva din gazetăria sportivă. Am făcut echipă cu Alin Buzărin de la Gazeta sporturilor şi cu alţi doi oameni precum Theo Jumătate, Ionuţ Iordache. Oamenii de la Gazetă au citit ceea ce am scris şi eu, li s-a părut interesant şi atunci mi-au făcut o propunere la care eu visam de ani buni şi anume, să scriu la ei. Asta s-a întâmplat în 2003, exact în ziua în care m-am angajat la Humanitas. Chiar am avut o zi foarte plină atunci. Aşa a început logodna care a durat cinci ani, după care m-am desprins din gazetăria sportivă. De ce? Pentru că mi s-a părut, pe de o parte, că lucrurile despre care vorbim noi nu mai au legătură cu sportul, pe de altă parte, că presa e mult prea concesivă cu nişte arătări cărora le şade bine ignorate.
– Aţi publicat mai multe romane – Cu inima smulsă din piept, Efemeriada, Balul fantomelor – care a fost cel mai bine vândut?
– Surprinzător, nu romanul s-a vândut cel mai bine, ci Ghidul nesimţitului, care, în anul în care l-am publicat, în 2006, a fost cea mai vândută carte a târgului Gaudeamus. Cred că a impresionat titlul în primul rând, acesta a fost cârligul cu care am atras oamenii. Lumea şi-a pus tot felul de întrebări: cum adică Ghidul nesimţitului? E o carte de self-help, te ajută să obţii performanţă în domeniul acesta – ca şi cum am avea nevoie. A devenit bestseller. Romanele însă s-au vândut, la început, destul de prost. Am debutat cu Efemeriada în 2000, un roman de care nu aş vrea să îmi aduc aminte fiindcă este o carte proastă, o spun cu toată francheţea. Efemeriada a fost cartea teribilistului nedebutat, cartea omului care a vrut să înghesuie între nişte coperţi tot ceea ce ştie, tot ce a trăit sau crede că va trăi de acum încolo, să fie o salată cu accente de tocană care să-l ghiftuiască pe cititor şi să îi semnaleze prezenţa unui geniu şi a ieşit un spanac din toată povestea. A fost o carte ratată şi un debut prost. A urmat la puţine luni un roman pe care îl voi reedita acum, la Humanitas, la târgul de vară, şi anume Balul fantomelor. Şi el a avut un neajuns, nu a ştiut lumea de el, fiindcă nu ştia lumea de mine! Cu ocazia asta am aflat cât de mult contează conturul public al unei persoane în momentul în care vii cu o carte pe piaţă. Balul fantomelor este o carte scrisă în registrul comic, o farsă care îşi ia ca pretext traficul de droguri în şcoli şi implicarea unei reţele de profesori distribuitori. Se dovedeşte că, de fapt, acei profesori nu sunt profesori, ci nişte actori care joacă într-o piesă după un scenariu, montată de poliţişti. Al treilea roman este Cu inima smulsă din piept, care nu s-a vândut rău – circa 4.000 de exemplare în jumătate de an.
– Aţi îmbinat literatura cu sportul, nu sunt două domenii cam contradictorii?
– Eu cred că ele pot trăi într-o relaţie foarte fericită, sportul face parte din cultură, nu-l putem scoate şi privi ca pe un domeniu frivol la care au acces doar brutele, analfabeţii, oamenii fără căpătâi. Sportul este un domeniu nu doar creditabil ci şi nobil. Sau cel puţin ar trebui să fie. Cât despre combinaţia literatură/sport ea a fost deja testată în diverse literaturi. Vi-l dau exemplu pe uruguayanul Eduardo Galeano din Uruguay, care a scris pagini memorabile despre fotbal, jurnalistul englez Brian Glanville, care a scris romanul Olimpicul, pe conaţionalul său, Nick Hornby, autorul romanului Fever Pitch, tradus la noi cu titlul Febra stadioanelor. Cred că literatura română a dat şi dă suficienţi oameni care au drag şi de carte şi de sport – Tudor Octavian, Radu Cosaşu, Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu.
– Mergeţi la Leipzig, în ce calitate şi ce înseamnă târgul de carte de acolo
– Târgul este foarte mare, dar cred că e miniatural pe lângă cel de la Frankfurt care e ceva stresant. Leipzigul pentru mine este o premieră fiindcă voi citi prima dată la un târg de carte. La Leipzig mă duc împreună cu Petru Cimpoeşu, invitaţi de Institutul Cultural Român.
– Cum s-a născut colecţia Râsul lumii, la editura Humanitas
– S-a născut la Humanitas pentru că nu am putut să o înfiinţez în alte locuri. Eu unul am încercat ani de zile să plasez ideea unei colecţii de carte comică şi nu am avut cui. Am avut parte de refuzuri, inclusiv la RAO, unde am lucrat ani de zile. Mi s-a explicat că nu există un rost anume pentru o asemenea colecţie de carte. Când am ajuns la Humanitas, mai mult ca să îmi fac datoria faţă de mine, am adus discuţia despre această colecţie şi faţă de Gabriel Liiceanu – omul profund serios al culturii române. M-am înarmat cu răbdare şi cu conştiinţa faptului că aş putea fi refuzat. Gabriel Liiceanu mi-a spus că propunerea mea este foarte bună şi m-am apucat. Colecţia împlineşte patru ani anul acesta şi dovedeşte că literatura umoristică nu e o literatură facilă, un subprodus fără miză. Cine susţine aşa ceva ori e amnezic ori e necitit pentru că, dacă o luăm de la Plaut şi Aristofan, trecem prin Jaroslav Hacek, Twain şi Saki şi ajungem la umoriştii români constatăm că nu e deloc o îndeletnicire secundară. E o co lecţie care propune tot scriitori, unii de foarte mare talent, alţii de foarte mare vizibilitate şi cred că merită tot efortul şi toată consideraţia. E o colecţie care aduce profit, de doi-trei ani stă pe picioarele ei şi defilează în continuare.
– La ce lucraţi acum?
– Scriu o colecţie de povestiri care provizoriu se cheamă Hocus-pocus integratus şi prezintă România după integrare.Cartea e compusă tot în cheie comică şi poate fi considerată un fel de continuarea Bazarului bizar. Am câteva idei de roman. Unul se referă la un episod mai puţin cunoscut din viaţa lui Caravaggio, provizoriu se cheamă Mâna lui Merisi, dar nu ştiu dacă o să rămână acest titlu, iar celălalt va fi o carte care va spune povestea unui cântec. Aici mi-e foarte greu să găsesc titlul. E vorba despre un cântec care a apărut în Irlanda în secolul al XIX-lea, pe timpul foametei din 1849, când ministrul-secretar pentru agricultură al Angliei a spus public că foametea este pedeapsa lui Dumnezeu la adresa irlandezilor, iar relaţiile dintre Anglia şi Irlanda nu erau cordiale. Era un cântec despre sărăcie şi nedreptate, un cântec îngânat de oameni la colţuri de stradă care apoi s-a mutat din Europa în America, a ajuns în Australia în coloniile penitenciare în Bothany Bay unde a devenit cântec de ocnă şi a revenit în Europa în deceniul trecut devenind cântec de stadion care poate fi auzit la meciurile lui Liverpool sau la Glasgow etc.
– Cum e experienţa de editorialist la Evenimentul zilei?
– Mă ajută în mod special din punct de vedere al vizibilităţii. Am primit o invitaţie ldin partea lui Răzvan Ionescu imediat după plecarea celor 30 şi ceva de oameni la sfârşitul lui 2004, era o invitaţie foarte riscantă pentru mine fiindcă nu ştia nimeni ce urmează, existau mai multe opinii că va fi cumpărat de Adrian Năstase. Am cerut un răgaz de două luni să văd care este de fapt orientarea ziarului. După două-trei luni Răzvan Ionescu a revenit cu un telefon. Mi-am dat seama că ziarul nu se smintise chiar dacă plecaseră multe condeie. Am zis: „Hai să fac lucrul acesta“, fiindcă făcusem oricum jumătate de ani cronică tv la Observatorul Cultural. Un alt avantaj, pe lângă vizibilitate, este că trebuind să te încadrezi într-un anumit număr de semne, începi să îţi rafinezi stilul, să te disciplinezi tehnic.