Cartea lui Adelin Petrişor – corespondentul de război numărul unu al României – este povestea poveştilor adevărate pe care Le-am văzut nu demult La televizor. Fiecare în parte este un mys- tery prin detaliile până acum neştiute din spatele camerei de filmat, chiar dacă toţi ştim că până la urmă Adelin s-a întors cu bine acasă din toate războaiele la care a fost martor.

La doar 35 de ani, Adelin Petrişor este cel mai titrat jurnalist român de televiziune. Are în palmares cinci premii APTR, inclusiv Marele Premiu APTR în 2003. Şi-a început cariera în 1994 la radio „2M+”, iar apoi a lucrat la „Tele 7 abc”, „TVR”, „Antena 1″, „Reali­tatea TV”, iar în prezent a revenit drept corespon­dent special al Televiziunii publice, deoarece, spune el, doar aici mai are şansa de a face reportaje externe serioase.

In 2007, la editura Humanitas, lui Adelin i-a apărut sub titlul Co­respondent de război un foarte ele­gant album de fotografii făcute de el prin aproape toate războa­iele pe care le „acoperise” în ul­timii ani – Irak, Israel, Palestina, Guantanamo. La vremea res­pectivă, am criticat albumul pen­tru sărăcia informaţiilor vizuale si textuale, calificând fotografiile drept „turistice”, iar Adelin mi-a replicat candid că stiu mai bine să critic, decât să laud. Abia citind Războaiele mele apărută în 2010 la Polirom, am înţeles cu adevărat albumul văzut în urmă cu trei ani, aşa încât sunt convins că ele ar trebui parcurse împreună, să poată vedea omul despre ce citeste.

Interviul cu Yasser Arafat, din august 2002, atunci când liderul palestinian era asediat de tan­curile armatei israeliene, a fost unul dintre cele mai dramatice din cariera lui Adelin.

Ceea ce am citit, am făcut-o cu sufletul la gură si o sinceră emoţie, deşi era evident că eroul scăpa cu bine, Adelin mulţu- mindu-i în final umil Divinităţii si având drept unică explicaţie a acestor miracole repetate faptul că în jurnalism, dacă nu ai noroc, mai bine te laşi de meserie… sau te faci analist. La fel ca atunci când apare „pe sticlă”, în toate po­veştile scrise ale reportajelor sale Adelin nu analizează nimic, nu-şi dă doct cu părerea, nu joacă sen­zaţionalul, ci-l asterne frust si cinstit pe hârtie, aşa cum a fost: Un al treilea obuz a explodat unde­va în spatele maşinii, sporind expo­nenţial isteria colegului meu (Dan Gecui, n.a.). -Accelerează, în pula mea, că ne lovesc! a ţipat Dan din dreapta mea. Am redresat maşina, trăgând puternic stânga. Am fost pe punctul să lovesc un jeep militar is- raelian care venea din contrasens. Este vorba despre cum au scăpat Adelin Petrişor şi Dan Gecui de rachetele Hezbollah, la graniţa Is­raelului cu Libanul în iulie 2006.

Transcrierea exprimărilor „dure” nu înseamnă deloc re­cursul la o recuzită literară iefti­nă pentru atragerea unor cititori de texte cool, ci dimpotrivă res­pectul, fidelitatea pentru ade­văr şi detaliul relevant al atmos­ferei, la fel cum sunt cele despre WC-urile înfundate de la reşe­dinţa din Mukata asediată de is- raelieni a lui Yasser Arafat în au­gust 2002, sau despre Coranul protejat de o mască chirurgicală dintr-o celulă a închisorii din Guantanamo pentru a nu fi „pângărit” de atingerea „infi­delilor” americani (acest detaliu apare şi în album). Departe de a se pierde în amănunte, Adelin îşi scrie cuminte şi cronologic, ade­sea cu umor, călătoriile şi în­tâmplările, începând cu ostene­lile de acasă pentru obţinerea acreditărilor, vizelor, aprobărilor şi mai ales a banilor necesari. Apoi nu se jenează să-şi recu­noască frica, şi încă una cumpli­tă, în anumite situaţii limită din Irak, cât de emoţionat a fost atunci când şi-a dat seama în 1999 în Iugoslavia că filma alături de o legendă a presei britanice, John Simpson, lângă ruinele avionului invizibil american F-117 doborât de sârbi, cât de mult l-a durut moartea căpita­nului Tiberiu Petre – căpitanul Pedro – în luptă cu talibanii, după ce acesta avusese grijă de el şi de Dan Gecui şi-l filmase în Af­ganistan cu puţin timp înainte, în decembrie 2008: Văduva ofiţeru­lui mi-a povestit cât de greu au ac­ceptat autorităţile locale din Târgu

Mureş să-l îngroape în cimitirul eroi­lor si cât de falsă a fost durerea mul­tor mărimi care au participat la în­mormântare. De altfel îmi aduc aminte că un birocrat cu grade mari din MApN a vrut să le pună cagu­le militarilor din garda de onoare, pe motiv că nu trebuie să li se vadă fe­ţele. Noroc că un alt ofiţer superior şi-a dat seama de penibilul situaţiei şi i-a respins propunerea. Astfel de deznodăminte amare sunt frec­vente la palpitantele mystery-uri ale lui Adelin Petrisor, care însă nu ne spune nici cu patimă si nici cu răutate.

Cu aerul său fragil si ino­cent, Adelin vede si înţelege mult mai mult decât spune atât din realitatea războaielor stră­bătute, cât si din meschinăria mediatică de pe plaiurile mio­ritice. Nu o dată Adelin de­plânge pe bună dreptate si cu o abia înecată supărare, nicioda­tă resemnată, însă, decăderea profesională a presei românesti postdecembriste, prăbusită în subiecte triviale interne, de fapt divers, adesea incredibil de oar­bă si surdă la ceea ce se întâm­plă cu adevărat important si semnificativ în lume, deoarece nu aduce rating, adică bani.

Adelin nu se plânge atât de tare de slaba dotare si facilităţi­le sale precare, aproape inexis­tente (precum asigurările de viaţă considerate a fi prea scum­pe pentru corespondenţii de război români, nelipsite la cei oc­cidentali) în comparaţie cu te- leviziunile occidentale, cât mai ales de nepăsarea si ingratitu­dinea celor de acasă (sefi, pa­troni, public) faţă de reperele jurnalismului adevărat, faţă de evenimentele capitale si perso­nalităţile relevante ale lumii în care trăim. În decembrie 2005, pentru prima dată de la Ceau- sescu încoace, un oficial român, ministrul de Externe Mihai Răz- van Ungureanu fusese primit la Tripoli de liderul libian Gaddafi, iar Adelin Petrisor a fost singu­rul care reusise să filmeze mo­mentul, grăbindu-se apoi ime­diat după revenirea la Bucureşti să monteze materialul pentru a intra în Observatorul Antenei 1 din acea seară: Au trecut zece mi­nute. Nimic din Libia. Nu se poa­te, am fost singura televiziune! mă gândeam. Suntem singurii care avem imagini. S-a făcut 19:30. Nimic. A intrat o ştire cu o expo­ziţie de pisici. A mai intrat una cu Sandra Stoicescu prezentând rochii de mireasă. Îmi venea să urlu. În gând, şi poate nu numai, l-am în­jurat crunt pe producătorul jur­nalului din acea seară. Ştirea cu Gaddafi a fost ultima din Obser­vator. Am fost aşa de supărat, că nici nu am mai avut puterea să-l sun pe producător şi să-i adresez câ­teva urări de bine, aşa cum ştiu nu­mai la mare supărare. Ce să-i faci? Ăsta-i jurnalismul dâmboviţean. Altele erau priorităţile. Şi dacă stau să mă gândesc bine, atunci parcă era ceva mai bine… conchi­de în 2010 cel mai premiat si mai apreciat corespondent de război român.

Cristian Tudor Popescu: „La nici 40 de ani, Adelin Petrişor a ajuns să-şi scrie, într-un fel, memoriile. Jurnalistul, ca şi soldatul, n-are viaţă personală – la Petrişor ea se confundă cu cea profesională. Gestul poate părea nepotrivit doar dacă facem abstracţie de sta­rea actuală a gazetăriei româneşti… Iată de ce nu mă miră că încă tânărul şi dărui­tul reporter special Adelin Petrişor, «soldatul» profesio­nist al presei româneşti, simte nevoia să-şi recapitule­ze războaiele…”

Andrei Pleşu: „Adelin Petrişor nu seamănă a «reporter de război». În asta constau farmecul şi eficienţa lui. Nu priveşte oţelit spre telespectator, nu adoptă aerul macho al unui comba­tant înrăit, nu candidează la rolul de erou viril, mereu în pericol, gata să se sacrifice pentru buna noastră infor­mare. Pare mai curând vul­nerabil, fără aderenţă la bru­talitatea frontului…”

Taguri: Almanah Flacara 2011 Tweet

Friday, December 10th, 2010 at 7:24 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed