- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Realitatea Melaniei Medeleanu

Melania Medeleanu s-a născut la Bucureşti, la data de 19 iulie 1978. A urmat cursurile Şcolii Centrale din Bucureşti şi apoi facultatea de Psihologie şi Sociologie. Şi-a început cariera de jurnalistă la „Radio Delta“…

… încep să citesc dintr-o biografie a jurnalistei undeva pe un site, în orizontul vast al internetului. În prezent, are două emisiuni la Realitatea TV. S-a întors la acest post după o scurtă pauză. A vrut o schimbare, a făcut-o, dar a revenit la dragostea dintâi. Îmbogăţită cu o nouă experienţă de viaţă: copiii.

 

Din anumite considerente administrative, interviul cu Melania a durat cam un an, calendaristic vorbind. Am început să vorbim în

2011 şi, iată, am ajuns în 2012, cu propunerea pe care i-am făcut-o, de a accepta un work in progress. A acceptat, amuzată. Întrebări actualizate şi bucăţi mici de viaţă pe care le-am desprins din întâlnirea pe care am avut-o la un moment dat; mai exact…

– Alo, Melania?

– Da!

…am sunat-o eu într-o zi însorită de decembrie. Era chiar 1, Ziua Naţională a României, iar jurnalista se uita la TV, atrasă de spectacolul manifestaţiei. Am fixat datele întâlnirii.

 

Bucureşti, decembrie 2011

Melania şi-a uitat telefonul acasă. Şi acum ce faci? „Poţi să-mi împrumuţi, te rog, telefonul tău?“

Sigur. Vorbeşte cu cineva, să-i aducă telefonul într-o oră la Casa Presei. „E singurul număr pe care-l ştiu.“ Nu întreb al cui.

 

Ce face o persoană publică, o oră, fără telefon? „Acceptă provocarea!“ Puţin mai târziu, a trebuit s-o accept şi eu. Reportofonul meu – ca să fiu sincer, telefonul – m-a lăsat din lipsă de spaţiu, iar ceea ce trebuia să fie o întâlnire confortabilă, a devenit exact situaţia care-mi place mie: neaşteptată.

Te ştiu copiii de la televizor? „Unii da. Dar pentru ei nu cred că înseamnă nimic. Uită-te la mine!“

Mă uit. Într-adevăr, e diferită. Fără machiaj, cu o ţinută lejeră, Melania trece aproape neobservată. Nu are strălucirea de la TV, doar o frumuseţe greu de explicat în cuvinte, delicată. Neconvenţionalul locului – o cafenea Starbucks din Bucureşti – determină naturaleţea întâlnirii. Dacă n-aş fi aşteptat-o pe ea, verificând trăsăturile cunoscute de la TV pe figura fiecărui nou client din cafenea, cred că nu mi-aş fi dat seama. „Cred că nici colegii mei de la master nu s-au prins cine sunt, decât după câteva luni.“

Cât timp a lipsit de la Realitatea, Melania s-a implicat într-un proiect social-educativ, la Clinceni. „Când am început acest proiect nu mi-am imaginat că pot să râd atât de mult în fiecare zi. Am pornit cu 15 copii cărora cineva le-a pus eticheta „săraci“. Lor li s-au mai adaugat 10. Şi încă 10. Şi încă 10. Printre 50 de copii fericiţi etichetele se dezlipesc. Toţi copiii râd la fel de frumos. Şi dacă sunt înconjuraţi cu dragostea şi atenţia de care au nevoie, dacă sunt motivaţi şi încurajaţi, reuşesc toate lucrurile despre care unii le-au zis că nu vor fi niciodată în stare să le facă.“

Cum a început povestea. Avea un portbagaj plin de jucării. Se adunaseră acolo una câte una, în aşteptarea unor copii. Intenţia exista, dar momentul era amânat, întotdeauna apărea câte ceva. Până într-o zi când, deschizând portbagajul maşinii, imaginea din interior, altoită pe ezitările precedente, a făcut-o să ia o decizie. Acolo, pe loc. S-a interesat şi a intrat în prima şcoală care i-a apărut în drum, să doneze jucăriile. Apoi a ajuns la un centru de plasament, la care a revenit. O dată, şi încă o dată. Imaginea orfanilor a fost tot mai puternică, aşa încât vizitarea copiilor de la centrele de plasament a fost impulsul către un alt pas. Un after school. Totul legat de o întâmplare nefericită. Într-o zi, Melania a asistat la o scenă între o învăţătoare şi un copil, care ieşea pentru prima dată în lume. Erau în trafic, într-o maşină, când băieţelul a văzut un poliţist care dirija circulaţia. Curios, a întrebat-o ce face el: „Dă din mâini, a spus doamna. Asta e meseria lui. Aşa cum meseria mea e să vă splăl la c… , aşa e meseria lui, să dea din mâini“ – a venit răspicat răspunsul, care a descumpănit-o pe jurnalistă. Atât de mult încât şi-a spus că trebuie să facă ceva pentru acei copii.

Melania a deschis after-school-ul, a găsit profesori, voluntari, dar pentru copiii de la centru îi mai trebuia un logoped. Dar ia-l de unde nu-i! Situaţia era pe cât de complicată, pe atât de simplă. Şi-atunci s-a hotărât: ea va fi specialistul în logopedie. Melania Medeleanu, jurnalista cunoscută, care ar putea să stea foarte bine în banca profesorului şi să-i înveţe pe alţii meserie, s-a hotărât să-şi continue studiile şi să se specializeze în alt domeniu. Aşa a revenit ea din nou pe băncile facultăţii, înscriindu-se la un master de logopedie, pe care îl urmează chiar în această perioadă. În joc sunt chiar copiii ei de la Clinceni. „Stau în prima bancă, vreau să aflu tot. Pentru că nu pot greşi. Am numerele de telefon ale tuturor profesorilor mei, în caz că am nevoie de un sfat…“

Să dăruiască – asta a învăţat Melania de când s-a implicat în acest proiect. Fapte, gesturi simple, lucruri concrete, poate nu întotdeauna fabuloase, dar utile. Pentru că bucuriile celor mici, din lucruri mici se nasc. „De unul singur nu poţi să salvezi lumea. Dar lucrurile se pot schimba dacă fiecare face ceva. Unul în prelungirea celuilalt. Simplu, eficient.“ After-school-ul de la Clinceni, desfăşurat sub patronajul Regina Maria, nu e singurul proiect filantropic în care e implicată Melania. Face voluntariat, plantează copaci, strânge fonduri pentru o clinică socială. Sunt experienţe care au modificat-o atât ca persoană, cât şi ca jurnalist. Întoarcerea la Realitatea s-a petrecut pe această direcţie. Dublă mişcare, în sensul figurat, dar şi la modul cel mai propriu al realităţii. „Văd toată această vorbărie de la TV, când ştiu că există atâtea probleme, că ştirile adevărate sunt în altă parte… Am înţeles ce importantă este educaţia, dar la televizor în prim-plan sunt mereu alte preocupări.“

Stăm la masă şi îmi aduc aminte de pasiunea ei pentru şah. Printre personalităţile cu care a jucat şah se numără Viswanathan Anand, campionul mondial, la un simultan de acum câţiva ani de la Bucureşti, iar lui Anatoli Karpov i-a luat un interviu cu care se mândreşte tare. Şi after-school-ul de la Clinceni are în portofoliu un curs de şah, pe care îl ţine un voluntar. Provocarea de a juca o partidă rămâne însă întotdeauna deschisă. Cu şahişti celebri, sau mai puţin. „Uite, mi-ar plăcea să vin aici, în această cafenea – spune Melania –, să mă aşez la o masă, să desfac tabla de joc, să aşez piesele şi să aştept. Să vedem, vine cineva să joace?…“

Toate drumurile duc la Clinceni. „Copiii ei“, casa în care locuieşte. Melania şi-a făcut acolo o căsuţă, dar socoteala nu s-a potrivit cu cea din târg – la început. În urmă cu câţiva ani, voia să-şi cumpere o garsonieră. Iniţial a investit, împreună cu o prietenă, într-un teren intravilan la Clinceni. S-a gândit apoi să construiască şi o casă; şi, profitând de perioada bună a afacerilor imobiliare de la acea vreme, să o vândă, iar cu banii să-şi cumpere, evident, garsoniera în Bucureşti. Între timp, arhitectul care se ocupa de proiect a început s-o întrebe pe Melania cum ar vrea să arate casa. Păi, după un plan prestabilit – a încercat ea să paseze problema. Fără să-şi dea seama, din discuţie în discuţie cu arhitectul cu privire la detaliile construcţiei, Melania s-a trezit dintr-un vis: casa devenise cea pe care o visa.

La after-school există 57 de copii. Vin aici – iar acesta e cel mai important criteriu de selecţie – copiii fără posibilităţi materiale. Ca atare, nu se poate fără sponsori. „Pot să-i numesc?“ Pentru stropul de speranţă al acestor copii, da. Doamne ajută să mai apară vreunul!

Sponsori: Bucovina, Vodafone, Salvaţi Copiii, FDP, Electrica, Imaginarium, Petrom. Şi Melania aleargă după sponsori. E în fişa postului său de coordonator. Ar fi şi avantajul că e persoană publică, ceea ce influenţează desigur companiile.

Apoi, când vine vorba de ea, mişcarea încetineşte. La propriu. O întreb dacă practică vreun sport. „Sunt o leneşă! Am încercat să merg la sală de vreo două ori, dar n-a ţinut. Mă plictiseşte!“ E iarnă, se apropie vacanţa, dar Melaniei nu îi place acest anotimp. Nici călătoriile nu sunt o tentaţie pe vremea asta. „Nu-mi place frigul, de fapt.“ Şi dacă ar fi să-i facă o concesie partenerului ei, să meargă în vacanţă în Austria la ski, de pildă, ok. Cu o condiţie: ea să stea în cameră!

„Nici măcar în oraş nu mai ies. Sunt când la şcoală, când la muncă, când la after-school. Între acestea trei se petrece timpul meu. Mai ajung la mall, fiind aproape de facultate, în rest nu-mi place să ies în oraş. Doar în trecere.“ Şi unde te întâlneşti cu prietenii tăi? „La mine. Mă şi mir cum i-am păstrat dacă nu mai ies. Prietenii buni, zic. Şi puţini“, mai completează.

Gata, e timpul să plecăm. Ieşim din Starbucks, îşi pune ochelarii de vedere. „Tu de unde eşti?“ – mă întreabă. Adjud, Vrancea.

„A, aproape, bunicii mei sunt din Tecuci! Am fost de curând la bunica, mi-e tare dragă. A rămas singură, şi ştii cum e la ţară, cu lemne, apă din curte… Eu fac parte dintr-o familie longevivă. O străbunică de-a mea a murit când aveam 22 de ani. Cel mai drag mi-a fost bunicul. Am avut o relaţie specială, el m-a învăţat să merg. Cu câţiva ani înainte să moară, a avut un accident de maşină. A avut probleme cu un picior şi a făcut cangrenă. Acum, trebuia să-i amputeze piciorul, dar nimeni din familie nu îndrăznea şi m-au împins pe mine în faţă. Închipuie-ţi: bunicul mă învăţase să merg, iar eu eram cea care trebuia să-i aducă vestea amputării!“ O lecţie despre cum trebuie să fii puternic? „Puternic? Nu ştiu…“

Ne despărţim. Mulţumesc, Melania. Avem un interviu imperfect. „O să fie un interviu?“ Vedem… Vorbim…

 

Bucureşti, ianuarie 2012

– Bună dimineaţa, Melania! Încerc să termin interviul nostru, aş vrea să te mai întreb câte ceva.

– Bună de dimineaţa, Radu! M-ai prins în sesiune, avem despre ce vorbi!

Cum decurge sesiunea? „Azi (n.r. – 24 ianuarie) am avut primul examen. Aş fi amărâtă să nu iau zece. Mi-a plăcut atât de mult proful de neuro (Carantina) c-am învăţat de dragul lui. N-a existat întrebare pe care să i-o pun şi să nu-mi dea o soluţie. Şi tot ce-am aplicat în urma sfaturilor sale a avut efect, fie c-a fost vorba despre o tulburare simplă de pronunţie la un copil sau un diagnostic sever la un adult. Sper să-l fac mândru într-o zi.“

Care a fost povestea bradului de Crăciun din acest an? „O nebunie. Fiecare copil i-a scris Moşului o scrisoare şi, cu ajutorul Fundaţiei Dinu Patriciu, am trăit şi ziua în care puii desfăceau extaziaţi darurile minunându-se de cât de cuminţi au fost. Au fost câteva ore în care cel mai des am auzit: Wowwww!“

Cea mai mare bucurie?… „Uite, azi, în timp ce mergeam spre examen şi aşteptam la semafoare mă uitam la chipurile oamenilor. Şi când îi vedeam aşa înfriguraţi şi preocupaţi mă gândeam cât sunt de norocoasă. Ce baftă am să pot zâmbi în fiecare zi. Nu ştiu să spun exact care-i cea mai mare bucurie, dar ştiu că am atât de multe motive să fiu bine, pornind de la faptul că sunt sănătoasă, ai mei sunt bine, am prieteni, am un job interesant, nişte profesori fabuloşi.“

Iată-ne din nou la muncă. Ce surprize le rezervă Melania Medeleanu telespectatorilor săi?

„Vreau să le arăt oamenilor poveşti, imagini frumoase, lucruri la care, luaţi de griji, au uitat să se mai gândească. Cât despre surprize… se conturează una, dar deocamdată m-a luat şi pe mine prin surprindere, aşa încât aştept să se mai decanteze puţin.

 

Bucureşti, sfârşit de ianuarie

Manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Revolta unui popor care uitase să-şi ceară drepturile. O ultimă întrebare pentru Melania, care cu atenţie şi grijă îi învaţă pe copiii de la Clinceni să articuleze cuvintele, să deschidă gura. Să vorbească, să nu le fie frică să se exprime.

Discursul regelui – un film pe care cu siguranţă l-ai văzut. Ce sentimente ai avut la final? „Recunosc că, deşi eram perfect conştientă de faptul că e un film artistic, m-am dus pregătită să-mi iau notiţe. Evident că, la următorul curs, am stat de vorbă cu profesorul Verza despre tehnicile folosite, eficienţa şi autenticitatea lor. A fost un curs interesant despre un film util logopezilor începători.