Mulți șomeri își pun nădejdea în cursurile de calificare  și recalificare   profesională  organizate de  Agenția  Națională  pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). Se pare, însă, că iar învățăm degeaba, pentru că nici măcar aceste cursuri nu  sunt  adaptate cererii de pe piața forței de muncă. Doar 32% dintre absolvenții lor și-au redobândit statutul de persoană ocupată.

Iulian  Udrea,  din  București, are 44 de ani și o grămadă de școli absolvite care nu-i folosesc  la  nimic:  liceul,  școala  profesională de lăcătuș-mecanic, cursul de  mecanic  de  locomotivă, atestat de  administrator de  imobile, tehnician în industria hotelieră. În 2010, când a fost disponibilizat, și-a zis că, lasă, nu-i sfârșitul lumii. Întâmplător, e genul  de om care se reinventează, o ia mereu de la capăt,  se adaptează  din mers.  Zis și făcut, hai la Agenţia de forţă de muncă din sectorul șase. Vezi să nu-l îndrume cineva,  să-i ofere  un  sfat,  o soluţie!

„Un an de zile m-am  zbătut, singur, să găsesc un  curs,  n-am  primit nici o consiliere, deși  e obligaţia lor,  dacă  nu  ești  înscris  nu-ţi  mai dau indemnizaţia de șomaj, ieși din sistem. În fine,  cu  chiu,  cu  vai,  am  găsit  un  curs  de turism. Toate bune  și frumoase, vreo opt luni pierdute din viaţa  mea. Nimeni nu mi-a spus că în acest domeniu nu se angajează persoane de 44 de ani, ci în jur de 25 de ani. N-am  plătit, școala e pe fonduri europene, dar am pierdut timpul de pomană. Oare e normal să cheltuiești banii  comunitari cu  oameni pe  care nu-i  poţi  folosi?  Nu  există  o situaţie clară  a pieţei  muncii, ţi se recomandă cursuri aiurea, doar  ca să iasă la număr și să dea bine în statistici.  Eu sunt  open-mind, n-am  probleme de adaptare, dar trebuie, totuși, să am la ce să mă adaptez”.

Iulian  Udrea are  doi  copii  și o soţie  care lucrează în învăţământ, cu un salariu lunar de 490 de lei. Așa că a fost obligat  să apeleze la pile, cunoștinţe,  relaţii și să accepte  un  loc de muncă sub calificările  lui, respectiv controlor RATB. N-are  o  problemă nici  cu  asta,  dar, totuși,  nu se aștepta să fie un job chiar atât de dificil: „Eu sunt  genul  care se implică,  vreau să dau  valoare și profesiei de acum,  nu vreau să fiu încă un controlor și atât, aș vrea să conștientizez călătorii  că biletul  înseamnă civilizaţie   și  îmbunătăţirea  condiţiilor de  transport.  Și, în schimb,  sunt  privit,  de multe  ori, cu dispreţ, sunt  jignit și ameninţat. Am început  să  cunosc  Bucureștiul după traseele pe care  le controlez. Ruta  Romană-Băneasa, de pildă,   e  a  tipului de  clasă  medie,   spre  sus, omul   școlit,   dar   foarte   arogant,  sfidător. Într-o zi, un avocat  căruia  i-am cerut politicos biletul  ne-a spus:  Auziţi,  bă, puturoșilor, voi la muncă  nu  știţi  să vă  duceţi?  Pe  ruta   Obor- Fundeni sunt  oameni amărâţi, cu probleme, genul  auzi, șefu’, sunt șomer, îmi caut de muncă, de unde bilet? Fiecare călător  se duce sau vine de la un bolnav  de cancer, unii mint, desigur, alţii  nu.  Ce să fac, asta-i  meseria!  Încerc  să-i accept  și să-i înţeleg  pe toţi. Nu mi-aș fi dorit să trăiesc vremurile astea, am și eu niște principii,  niște  valori…  Dar,  deocamdată, e mai important să am un loc de muncă!”.

„Trăim într-o societate a oamenilor cu cinci facultăți, masterate și doctorate, dar care  nu se pricep  la mai nimic. Eu am preferat să fiu un tip tehnic,  pragmatic, să știu  să fac niște lucruri. Dar uite că nici așa nu-i bine!”

Taguri: nr. 4 / aprilie 2012 Tweet

Sunday, April 8th, 2012 at 2:09 pm, DOSAR, RSS feed