La mijlocul anilor ’90 am făcut un interviu cu ministrul de atunci al învăţământului. Mesajul său final [i sincer emoţionat a fost: „Când voi pleca din acest post am să plec cu conştiinţa faptului că las în urma mea o reformă care va putea fi comparată cu cea a lui Spiru Haret!”

În 1990, populaţia şcolară din România număra 5,066 milioane: 0,75 milioane în învăţământul preşcolar, 2,73 milioane în primar şi gimnazial, un

milion în învăţământul liceal, 0,36 milioane în cel profesional, 0,22 milioane în învăţământul superior (inclusiv cel postliceal).

Mă-ntreb câtă lume mai ştie azi cine a fost Liviu Maior… Cât despre istorica sa reformă, ea a fost urmată de cam tot atâtea câţi miniştri i-au urmat şi, fireşte, la fel de istorice. Aproape totul s-a schimbat după instalarea fiecărei noi echipe în fruntea ministerului – inclusiv denumirea instituţiei, care a fost Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, al Educaţiei şi Ştiinţei, al Educaţiei şi Cercetării, al Educaţiei, Cercetării şi Tehnologiei, iar în prezent este al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (cea mai lungă denumire, orişicât; deocamdată).

Un lucru esenţial pare să nu fi fost înţeles de către nici unul dintre miniştrii postde-cembrişti ai Educaţiei (Mihail Şora, Gheorghe Ştefan, Mihail Golu, Liviu Maior, Virgil Pe-trescu, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Alexandru Athanasiu, Mircea Miclea, Mihail Hărdău, Cristian Adomniţei, Anton Anton -pentru foarte scurt timp, Ecaterina Andronescu reloaded, Emil Boc – interimar, Daniel Funeriu): că, înainte de a schimba programa, manualele, orarul, structura anului şcolar, modul de admitere la liceu, respectiv facultate, modul de desfăşurare a bacalaureatului şi a admiterii la liceu, gradul de încărcare a elevilor, raportul obligatoriu-opţional etc. – şi toate s-au schimbat la greu, de nenumărate ori! – trebuie schimbate cât de cât mentalităţile. Ale cadrelor didactice, în primul rând, ale părinţilor în al doilea rând şi – pe cale de consecinţă – ale elevilor.

Poţi veni cu o formulă minunată – fie născută dintr-o inspiraţie genială, fie, din contră, de mult rodată pe la alţii: e degeaba, dacă profesorii, părinţii şi copiii continuă să creadă ceea ce cred despre educaţie. Nici una dintre reformele testate până acum nu şi-a propus – măcar – să răspundă la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de fundamentală: de ce trebuie să înveţi? Se consideră că răspunsul e de la sine înţeles, dar nu este! Încercaţi să obţineţi o explicaţie convingătoare de la un profesor (nu zic părinte sau elev!).

Până când o masă critică dintre copii nu va cunoaşte răspunsul, crezând în el, orice măsură e paliativă şi nu poate avea decât efecte parţiale, pe termen lung sau foarte lung. Covârşitoarea majoritate a şcolarilor merg la şcoală pentru că nu au de ales. Şi învaţă ce învaţă -cât învaţă – pentru că sunt obligaţi, fără aproape nici o informaţie la ce le-ar putea sluji.

Atât. Catastrofal de puţin ca motivaţie.

Anul şcolar 2011-2012 este unul de cotitură în învăţământul românesc. Iar. Avem o nouă lege şi aşteptăm să vedem ce rezultate (bune) va aduce. Iar.

Putem fi optimişti, pentru că – prima dată în ultimii 22 de ani – s-au întâmplat deja două lucruri concrete şi extrem de benefice, care creditează actuala conducere a sistemului: 1. o radiografie reală a stării de educaţie preuniver-sitară, realizată prin intermediul bacalaureatului de anul acesta; 2. clasificarea (în sfârşit!) a universităţilor după criterii internaţionale şi reglementarea (în sfârşit!) a dreptului de a organiza masterate şi doctorate.

„Reforma Funeriu” are o mulţime de noutăţi. Unele sunt indiscutabil pozitive, altele aşteaptă confirmarea oportunităţii lor (dacă vor apuca!):

• 5 ani de gimnaziu, în loc de 4;

• admitere la liceu într-un sistem hibrid, care ia în calcul toate rezultatele educaţionale ale elevului (notele de la şcoală, dar şi concursurile) şi probe de admitere la liceul respectiv –

dacă numărul doritorilor îl depăşeşte pe cel al locurilor;

• testarea elevilor la începutul anului şi stabilirea gradului de pregătire al clasei, întru nuanţarea abordării;

• proceduri mai riguroase de control al prezenţei şi absenţei, inclusiv a profesorilor;

• săptămâna „Şcoala altfel”, cu activităţi de educaţie non-formală, în încercarea de a face şcoala mai atractivă;

• obligarea inspectorilor generali şi a cadrelor didactice cu funcţii de conducere să aibă ore de curs, pentru a nu pierde contactul cu realitatea;

• micşorarea vacanţei de vară, în beneficiul celei de iarnă.

Dar avem şi motive să fim pesimişti. Cel mai puternic dintre acestea este precedentul, experienţa. În urmă cu câţiva ani, inspectoratele şcolare au primit de la minister un set de reguli printre care figurau cel puţin două foarte bine gândite: elevilor din primele clase nu e voie să li se dea teme pentru acasă, iar procesul de învăţământ se va baza mai mult pe vorbit decât pe scris! Cât s-au aplicat – ştie orice părinte. În unele locuri s-a ajuns la situaţia aberantă (şi practic ilegală) în care părinţilor li s-a cerut să semneze că VOR teme pentru acasă… La fel de absurdă a fost şi atitudinea celor care – ofe-rindu-li-se varianta orelor opţionale (multe interesante, materii de frontieră, experimente practice etc.) – au făcut presiuni asupra şcolii ca, în loc de „prostiile astea”, odraslele lor să facă mai multe ore de matematică. Sunt doar câteva exemple care probează că pe traseul bune intenţii-reglementări-situaţie reală se poate risipi aproape orice idee inteligentă.

Până una-alta, defectele sistemului românesc de învăţământ sunt aceleaşi dintotdeauna:

• procesul e centrat pe cantitate, nu pe calitate;

• învăţarea se petrece şi se evaluează mecanic (de unde şi explozia de referate gata scrise);

• raportul practică-teorie este grav dezechilibrat în beneficiul celei de-a doua;

• deşi teoretic gratuit, învăţământul pre-universitar scoate o groază de bani din buzunarul părinţilor pentru culegeri, manuale şi cărţi „suplimentare” – acum excomunicate de Daniel Funeriu din clasele mici, rechizite, caiete şi alte materiale didactice, în unele cazuri uniforme etc.;

• uriaşa industrie a meditaţiilor, în care nu de puţine ori se plăteşte chiar profesorilor de la şcoală ca să facă în particular ceea ce nu fac în clasă;

• unele manuale inepte, în care – de pildă -după ce li se spune să iubească animalele, copiilor le sunt sugerate disecţii sau observarea animalelor strivite de maşini (!);

Matematician, astronom, pedagog, de trei ori ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, academician, Spiru Haret rămâne, deocamdată, singurul mare reformator al învăţământului românesc. A profesat până la moarte, ţinând prelegeri la Universitatea populară. în 1910 a utilizat pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale. A izbândit acolo unde eşuaseră P.P. Carp, Titu Maiorescu, V.A. Urechia şi D.A. Sturza. Filozofia reformei sale: răspândirea factorului cultural şi economic în zonele rurale, bazându-se pe învăţători. A reorganizat şcolile normale, introducând lucrările practice agricole, a crescut durata lor de la 5 la 6 ani, a creat Biblioteca pedagogică, a reorganizat examenul de capacitate, eliminând probele pur teoretice (!), a asigurat învăţătorilor mijloace să-şi construiască o stare materială decentă prin Casa şcoalelor, apoi prin Casa de credit, plus subvenţii şi premii pentru cercuri, şcoli de adulţi, lucru manual, grădini şcolare şi, în fine, prin legea care acorda învăţătorilor dreptul de a cumpăra pământ, ca să poată deveni şi ei fruntaşi ai satelor.

• abordarea de tip „aşa trebuie” sau „asta e de învăţat”, în locul uneia prin care copiii întâi să înţeleagă nevoia Teoremei lui Pitagora şi abia apoi să afle teorema propriu-zisă;

• slaba educaţie pentru viaţă – de la cum se traversează strada şi bune maniere, până la cum se foloseşte un fax sau cum se acordă pri-mul-ajutor;

• toată lumea se declară de acord că programa trebuie uşurată şi conţinutul manualelor să fie redus, dar nu prea ştiu ce să scoată din ele;

• calculatorul (acolo unde există) este rareori prezentat în toate dimensiunile principale ale funcţionalităţii sale – dovadă că marea majoritate a utilizatorilor adulţi de calculator nu ştiu nici a suta parte din ceea ce pot să facă;

• orele de sport, muzică, dirigenţie, desen, uneori chiar şi limbi străine, sunt tratate superficial de toate părţile implicate (părinţi, şcoală, elevi), în foarte multe cazuri;

• diplomele şi titlurile de orice nivel (de la bac la doctorat) şi-au pierdut aproape cu totul valoarea şi semnificaţia; acolo unde sunt obligatorii – sunt doar o foaie în plus la dosar, în rest nu te-ntreabă nici un angajator cu ce notă ai absolvit;

• elevii nu cred că merită să înveţi, pentru că profesorii şi părinţii nu îi conving de asta (în destule cazuri, nu cred nici ei);

• în cel mai fericit caz, şcolarii sunt învăţaţi cum să găsească răspunsuri; în nici un caz nu sunt învăţaţi cum să-şi pună întrebări;

• titulatura ministerului de resort este abuzivă: până acum, în şcolile româneşti s-a făcut cel mult învăţământ – până la educaţie e cale lungă;

• sprijinul pe care copiii îl primesc acasă în procesul de învăţământ este rareori consistent; părinţii fie nu au timp, fie sunt depăşiţi de nivelul materiei, fie şi una, şi alta;

• conform unui studiu din 2008 al Comisiei Europene, 53% dintre adolescenţii români nu înţeleg ceea ce citesc, deoarece s-au obişnuit să memoreze lecţiile, iar 41% din întreaga populaţie se află în stare de analfabetism funcţional; ceea ce justifică decizia recentă a Ministerului de a prelungi dictarea până în clasa a XII-a!;

• nu e de mirare că, aşa cum arată o analiză de anul trecut a Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, 35% – că pot lua SIDA bând apă după un sero-pozitiv, iar 50% – că norocul e mai important decât şcoala;

• dezbaterile pe teme de învăţământ au în prim-plan ziarişti, politicieni, sindicalişti, oameni cu funcţii în instituţiile de învăţământ, sociologi, psihologi, adică – aşa cum spune academicianul Solomon Marcus, extrem de activ în acest domeniu – „oameni din spatele frontului”, dar foarte rar se aud părerile celor aflaţi în prima linie: elevi, profesori, părinţi.

În fiecare toamnă, un număr semnificativ de clădiri şcolare nu primesc autorizaţii de funcţionare, dar, desigur, funcţionează. La începutul anilor ’90, o evidenţă a spaţiilor de învăţământ număra şcoli fără apă curentă, clădiri vechi de secole, spaţii igrasioase etc. Nu avem ştire ca acel inventar să fi fost actualizat.

Cum e la alţii? Sistemul german are două trăsături speciale: în ciclul secundar superior există trei sau patru tipuri de şcoli paralele, separate, şi se pune mare accent pe dualitatea formării profesionale, principalul scop fiind asigurarea muncitorilor calificaţi prin formare la locul de muncă.

Majoritatea şcolilor de toate nivelurile sunt de stat şi gratuite.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Friday, September 30th, 2011 at 8:18 am, ZOOM, RSS feed