De la 3 la 6 ani copiii pot frecventa Kindergarten (învăţământul pre-primar); învăţământul obligatoriu debutează la 6 sau 7 ani şi durează 9 sau 10 ani (în funcţie de land). După 4 (sau 6) ani, părinţii, sfătuiţi de profesori, aleg tipul de şcoală pe care să o urmeze copilul: Hauptschule (secundară inferioară), Realschule (secundară intermediară) sau Gymnasium (secundară superioară). În unele landuri există şi Gesamtschulen (şcoli secundare comprehensive), care combină cele trei tipuri.

Puţini tineri îşi finalizează pregătirea profesională în şcoală, majoritatea fiind formaţi în companii, unde frecventează cursurile şcolii profesionale. După obţinerea Abitur sau Fachabitur (certificat de învăţământ secundar superior/specializat), absolventul poate alege dintr-o gamă de instituţii de învăţământ superior: universitate, universitate tehnică, colegiu pedagogic, colegiu de artă sau de muzică, colegiu de ştiinţe aplicate.

Anul şcolar cuprinde între 188 şi 208 zile în perioada august – iulie. O săptămână conţine 19-28 ore la ciclul primar şi 28-30 ore la ciclul secundar.

Grădiniţele sunt gestionate de regulă de către biserici şi asociaţii de binefacere, dar şi cu sprijinul părinţilor. Pentru şcolile publice, autorităţile locale suportă cheltuielile cu plata personalului nedidactic şi cele materiale, ministerele Educaţiei şi Culturii din land asigură plata personalului didactic.

În Marea Britanie, învăţământul obligatoriu este între 5 ani şi 16 ani, dar şcolile private nu sunt obligate să adopte acelaşi calendar. National Curriculum este împărţit în patru perioade: până la 7 ani, între 7 şi 11, de la 11 la 14, de la 14 la 16. Materiile principale sunt Limba engleză, Matematica şi Ştiinţele, alături de Design, Tehnologie, IT & C, Istorie şi geografie, Limbi străine moderne, Muzică, Artă, Educaţie fizică, Educaţie religioasă sau cetăţenească.

După 5 ani de educaţie secundară, elevii trebuie să obţină General Certificate of Secondary Education (GCSE), examinaţi de un consiliu şcolar independent. Cei care doresc să-şi continue educaţia au de ales între Colegii şi Universităţi, pentru acestea din urmă fiind necesare examene A-Level (Advanced Level).

Sistemul educaţional francez are la bază principiile care au stat la baza Revoluţiei de la 1789, a legilor votate între 1881 şi 1889 şi a

Dacă „reforma Funeriu” va izbândi sau nu, rămâne de văzut.

Dar actualul ministru a punctat deja de cel puţin două ori, prin organizarea bacalaureatului de asemenea manieră încât să ştim cum stăm pe bune, respectiv prin clasificarea universităţilor după standarde europene.

Constituţiei din 1958: „Organizarea învăţământului public obligatoriu gratuit şi laic, la toate nivelurile, este o datorie a statului”.

Există trei niveluri: învăţământul primar, secundar şi superior, plus sistemul grădiniţelor, creat în 1881 (!). Practic, copiii încep şcoala la 3 ani, când majoritatea părinţilor îi trimit la maternelle. Ultimul an de grădiniţă (grande section) este cel în care copiii încep să înveţe să citească. Şcoala primară durează 5 ani, dintre care primul este cours preparatoire: învaţă să scrie şi îşi dezvoltă abilităţile de citire. Învăţătorul se numeşte professeur sau institu-teur/institutrice.

Învăţământul secundar este împărţit în colegiu (4 ani) şi liceu (3 ani). Urmează examenul de bacalaureat, introdus în sistemul educaţional de către Napoleon. Este un examen riguros, fără variante multiple de întrebări, cu probe scrise şi orale, fiecare cu mai multe subiecte. Durează de la două până la patru zile şi – atenţie! – aproape 30% din cei care îl susţin nu-l promovează.

Multe şcoli combină cursurile de fiecare zi cu activităţi diferite, cum ar fi sporturile (classe de neige, de pildă), degustarea vinurilor sau iniţierea în arta culinară!

Ca alternativă la licee există şcoli profesio-na-e, unde elevii pot obţine Certificat d’Apti-tudes Professionnelles sau Brevet d’Etudes Profe-ssion nelles şi apoi bacalaureatul profesional.

Sistemul educaţional finlandez nu încetează să uimească lumea. În prezent, Finlanda are cele mai spectaculoase rezultate la nivel liceal şi contează din ce în ce mai mult în lumea cercetării.

Învăţământul începe în. ziua 1 de viaţă: imediat după naştere, fiecare mamă primeşte din partea guvernului un pachet care include cărţi educaţionale.

Profesorii trebuie să aibă masteratul, iar nivelul de salarizare e comparabil cu cel din Statele Unite. Drept care pentru fiecare post sunt 40 de candidaţi!

Anual, pentru fiecare copil statul cheltuieşte echivalentul a 7.500 de dolari. Şcoala primeşte fonduri în funcţie de numărul de elevi, şi nu de performanţe, încât Finlanda este ţara cu cele mai mici diferenţe de nivel între şcoli, fie ele din mediu urban sau rural. Sunt permise liceele private, dar nu şi perceperea de taxe de studiu! Dacă o firmă vrea să finanţeze o şcoală, sperând să-şi „crească” oameni, bravo ei. Educaţia primară şi secundară sunt finanţate de administraţia locală, iar cea universitară – de către stat şi diverse companii.

Prima selecţie are loc la 15 ani, când un test îi alege pe cei care vor urma liceul sau o şcoală vocaţională.

După absolvirea unei facultăţi politehnice, tânărul trebuie să lucreze în domeniu timp de trei ani pentru a putea urma studiile masterale.

În mod esenţial, paradigma învăţământului finlandez a înlocuit ideea de „întrebare şi răspuns” cu lucrul în colectiv: toţi elevii îşi pun mintea la contribuţie pentru a rezolva împreună o problemă.

Rezultatele: cei mai inteligenţi absolvenţi de liceu, 100% alfabetizare, 60% absolvenţi de liceu, 45% absolvenţi de şcoli vocaţionale (da, unii fac şi una şi alta), 25% dintre finlandezi au studii superioare.

Câtă vreme profesorii vor avea salariile actuale, e lipsit de realism să aşteptăm diminuarea industriei meditaţiilor, dispariţia „atenţiilor” sau creşterea nivelului de motivaţie şi implicare.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Friday, September 30th, 2011 at 8:18 am, ZOOM, RSS feed