La mijlocul anilor ’90 am făcut un interviu cu ministrul de atunci al învăţământului. Mesajul său final [i sincer emoţionat a fost: „Când voi pleca din acest post am să plec cu conştiinţa faptului că las în urma mea o reformă care va putea fi comparată cu cea a lui Spiru Haret!”
În 1990, populaţia şcolară din România număra 5,066 milioane: 0,75 milioane în învăţământul preşcolar, 2,73 milioane în primar şi gimnazial, un
milion în învăţământul liceal, 0,36 milioane în cel profesional, 0,22 milioane în învăţământul superior (inclusiv cel postliceal).
Mă-ntreb câtă lume mai ştie azi cine a fost Liviu Maior… Cât despre istorica sa reformă, ea a fost urmată de cam tot atâtea câţi miniştri i-au urmat şi, fireşte, la fel de istorice. Aproape totul s-a schimbat după instalarea fiecărei noi echipe în fruntea ministerului – inclusiv denumirea instituţiei, care a fost Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, al Educaţiei şi Ştiinţei, al Educaţiei şi Cercetării, al Educaţiei, Cercetării şi Tehnologiei, iar în prezent este al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (cea mai lungă denumire, orişicât; deocamdată).
Un lucru esenţial pare să nu fi fost înţeles de către nici unul dintre miniştrii postde-cembrişti ai Educaţiei (Mihail Şora, Gheorghe Ştefan, Mihail Golu, Liviu Maior, Virgil Pe-trescu, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Alexandru Athanasiu, Mircea Miclea, Mihail Hărdău, Cristian Adomniţei, Anton Anton -pentru foarte scurt timp, Ecaterina Andronescu reloaded, Emil Boc – interimar, Daniel Funeriu): că, înainte de a schimba programa, manualele, orarul, structura anului şcolar, modul de admitere la liceu, respectiv facultate, modul de desfăşurare a bacalaureatului şi a admiterii la liceu, gradul de încărcare a elevilor, raportul obligatoriu-opţional etc. – şi toate s-au schimbat la greu, de nenumărate ori! – trebuie schimbate cât de cât mentalităţile. Ale cadrelor didactice, în primul rând, ale părinţilor în al doilea rând şi – pe cale de consecinţă – ale elevilor.
Poţi veni cu o formulă minunată – fie născută dintr-o inspiraţie genială, fie, din contră, de mult rodată pe la alţii: e degeaba, dacă profesorii, părinţii şi copiii continuă să creadă ceea ce cred despre educaţie. Nici una dintre reformele testate până acum nu şi-a propus – măcar – să răspundă la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de fundamentală: de ce trebuie să înveţi? Se consideră că răspunsul e de la sine înţeles, dar nu este! Încercaţi să obţineţi o explicaţie convingătoare de la un profesor (nu zic părinte sau elev!).
Până când o masă critică dintre copii nu va cunoaşte răspunsul, crezând în el, orice măsură e paliativă şi nu poate avea decât efecte parţiale, pe termen lung sau foarte lung. Covârşitoarea majoritate a şcolarilor merg la şcoală pentru că nu au de ales. Şi învaţă ce învaţă -cât învaţă – pentru că sunt obligaţi, fără aproape nici o informaţie la ce le-ar putea sluji.
În anul şcolar 2010/2011, populaţia şcolară scăzuse la 4,03 milioane, deci cu peste un milion mai puţini copii şi tineri decât în 1990.
Atât. Catastrofal de puţin ca motivaţie.
Anul şcolar 2011-2012 este unul de cotitură în învăţământul românesc. Iar. Avem o nouă lege şi aşteptăm să vedem ce rezultate (bune) va aduce. Iar.
Putem fi optimişti, pentru că – prima dată în ultimii 22 de ani – s-au întâmplat deja două lucruri concrete şi extrem de benefice, care creditează actuala conducere a sistemului: 1. o radiografie reală a stării de educaţie preuniver-sitară, realizată prin intermediul bacalaureatului de anul acesta; 2. clasificarea (în sfârşit!) a universităţilor după criterii internaţionale şi reglementarea (în sfârşit!) a dreptului de a organiza masterate şi doctorate.
„Reforma Funeriu” are o mulţime de noutăţi. Unele sunt indiscutabil pozitive, altele aşteaptă confirmarea oportunităţii lor (dacă vor apuca!):
• 5 ani de gimnaziu, în loc de 4;
• admitere la liceu într-un sistem hibrid, care ia în calcul toate rezultatele educaţionale ale elevului (notele de la şcoală, dar şi concursurile) şi probe de admitere la liceul respectiv –
dacă numărul doritorilor îl depăşeşte pe cel al locurilor;
• testarea elevilor la începutul anului şi stabilirea gradului de pregătire al clasei, întru nuanţarea abordării;
• proceduri mai riguroase de control al prezenţei şi absenţei, inclusiv a profesorilor;
• săptămâna „Şcoala altfel”, cu activităţi de educaţie non-formală, în încercarea de a face şcoala mai atractivă;
• obligarea inspectorilor generali şi a cadrelor didactice cu funcţii de conducere să aibă ore de curs, pentru a nu pierde contactul cu realitatea;
• micşorarea vacanţei de vară, în beneficiul celei de iarnă.
Dar avem şi motive să fim pesimişti. Cel mai puternic dintre acestea este precedentul, experienţa. În urmă cu câţiva ani, inspectoratele şcolare au primit de la minister un set de reguli printre care figurau cel puţin două foarte bine gândite: elevilor din primele clase nu e voie să li se dea teme pentru acasă, iar procesul de învăţământ se va baza mai mult pe vorbit decât pe scris! Cât s-au aplicat – ştie orice părinte. În unele locuri s-a ajuns la situaţia aberantă (şi practic ilegală) în care părinţilor li s-a cerut să semneze că VOR teme pentru acasă… La fel de absurdă a fost şi atitudinea celor care – ofe-rindu-li-se varianta orelor opţionale (multe interesante, materii de frontieră, experimente practice etc.) – au făcut presiuni asupra şcolii ca, în loc de „prostiile astea”, odraslele lor să facă mai multe ore de matematică. Sunt doar câteva exemple care probează că pe traseul bune intenţii-reglementări-situaţie reală se poate risipi aproape orice idee inteligentă.
Până una-alta, defectele sistemului românesc de învăţământ sunt aceleaşi dintotdeauna:
• procesul e centrat pe cantitate, nu pe calitate;
• învăţarea se petrece şi se evaluează mecanic (de unde şi explozia de referate gata scrise);
• raportul practică-teorie este grav dezechilibrat în beneficiul celei de-a doua;
• deşi teoretic gratuit, învăţământul pre-universitar scoate o groază de bani din buzunarul părinţilor pentru culegeri, manuale şi cărţi „suplimentare” – acum excomunicate de Daniel Funeriu din clasele mici, rechizite, caiete şi alte materiale didactice, în unele cazuri uniforme etc.;
• uriaşa industrie a meditaţiilor, în care nu de puţine ori se plăteşte chiar profesorilor de la şcoală ca să facă în particular ceea ce nu fac în clasă;
• unele manuale inepte, în care – de pildă -după ce li se spune să iubească animalele, copiilor le sunt sugerate disecţii sau observarea animalelor strivite de maşini (!);
Matematician, astronom, pedagog, de trei ori ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, academician, Spiru Haret rămâne, deocamdată, singurul mare reformator al învăţământului românesc. A profesat până la moarte, ţinând prelegeri la Universitatea populară. în 1910 a utilizat pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale. A izbândit acolo unde eşuaseră P.P. Carp, Titu Maiorescu, V.A. Urechia şi D.A. Sturza. Filozofia reformei sale: răspândirea factorului cultural şi economic în zonele rurale, bazându-se pe învăţători. A reorganizat şcolile normale, introducând lucrările practice agricole, a crescut durata lor de la 5 la 6 ani, a creat Biblioteca pedagogică, a reorganizat examenul de capacitate, eliminând probele pur teoretice (!), a asigurat învăţătorilor mijloace să-şi construiască o stare materială decentă prin Casa şcoalelor, apoi prin Casa de credit, plus subvenţii şi premii pentru cercuri, şcoli de adulţi, lucru manual, grădini şcolare şi, în fine, prin legea care acorda învăţătorilor dreptul de a cumpăra pământ, ca să poată deveni şi ei fruntaşi ai satelor.
• abordarea de tip „aşa trebuie” sau „asta e de învăţat”, în locul uneia prin care copiii întâi să înţeleagă nevoia Teoremei lui Pitagora şi abia apoi să afle teorema propriu-zisă;
• slaba educaţie pentru viaţă – de la cum se traversează strada şi bune maniere, până la cum se foloseşte un fax sau cum se acordă pri-mul-ajutor;
• toată lumea se declară de acord că programa trebuie uşurată şi conţinutul manualelor să fie redus, dar nu prea ştiu ce să scoată din ele;
• calculatorul (acolo unde există) este rareori prezentat în toate dimensiunile principale ale funcţionalităţii sale – dovadă că marea majoritate a utilizatorilor adulţi de calculator nu ştiu nici a suta parte din ceea ce pot să facă;
• orele de sport, muzică, dirigenţie, desen, uneori chiar şi limbi străine, sunt tratate superficial de toate părţile implicate (părinţi, şcoală, elevi), în foarte multe cazuri;
• diplomele şi titlurile de orice nivel (de la bac la doctorat) şi-au pierdut aproape cu totul valoarea şi semnificaţia; acolo unde sunt obligatorii – sunt doar o foaie în plus la dosar, în rest nu te-ntreabă nici un angajator cu ce notă ai absolvit;
• elevii nu cred că merită să înveţi, pentru că profesorii şi părinţii nu îi conving de asta (în destule cazuri, nu cred nici ei);
• în cel mai fericit caz, şcolarii sunt învăţaţi cum să găsească răspunsuri; în nici un caz nu sunt învăţaţi cum să-şi pună întrebări;
• titulatura ministerului de resort este abuzivă: până acum, în şcolile româneşti s-a făcut cel mult învăţământ – până la educaţie e cale lungă;
• sprijinul pe care copiii îl primesc acasă în procesul de învăţământ este rareori consistent; părinţii fie nu au timp, fie sunt depăşiţi de nivelul materiei, fie şi una, şi alta;
• conform unui studiu din 2008 al Comisiei Europene, 53% dintre adolescenţii români nu înţeleg ceea ce citesc, deoarece s-au obişnuit să memoreze lecţiile, iar 41% din întreaga populaţie se află în stare de analfabetism funcţional; ceea ce justifică decizia recentă a Ministerului de a prelungi dictarea până în clasa a XII-a!;
• nu e de mirare că, aşa cum arată o analiză de anul trecut a Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, 35% – că pot lua SIDA bând apă după un sero-pozitiv, iar 50% – că norocul e mai important decât şcoala;
• dezbaterile pe teme de învăţământ au în prim-plan ziarişti, politicieni, sindicalişti, oameni cu funcţii în instituţiile de învăţământ, sociologi, psihologi, adică – aşa cum spune academicianul Solomon Marcus, extrem de activ în acest domeniu – „oameni din spatele frontului”, dar foarte rar se aud părerile celor aflaţi în prima linie: elevi, profesori, părinţi.
În fiecare toamnă, un număr semnificativ de clădiri şcolare nu primesc autorizaţii de funcţionare, dar, desigur, funcţionează. La începutul anilor ’90, o evidenţă a spaţiilor de învăţământ număra şcoli fără apă curentă, clădiri vechi de secole, spaţii igrasioase etc. Nu avem ştire ca acel inventar să fi fost actualizat.
Cum e la alţii? Sistemul german are două trăsături speciale: în ciclul secundar superior există trei sau patru tipuri de şcoli paralele, separate, şi se pune mare accent pe dualitatea formării profesionale, principalul scop fiind asigurarea muncitorilor calificaţi prin formare la locul de muncă.
Majoritatea şcolilor de toate nivelurile sunt de stat şi gratuite.
De la 3 la 6 ani copiii pot frecventa Kindergarten (învăţământul pre-primar); învăţământul obligatoriu debutează la 6 sau 7 ani şi durează 9 sau 10 ani (în funcţie de land). După 4 (sau 6) ani, părinţii, sfătuiţi de profesori, aleg tipul de şcoală pe care să o urmeze copilul: Hauptschule (secundară inferioară), Realschule (secundară intermediară) sau Gymnasium (secundară superioară). În unele landuri există şi Gesamtschulen (şcoli secundare comprehensive), care combină cele trei tipuri.
Puţini tineri îşi finalizează pregătirea profesională în şcoală, majoritatea fiind formaţi în companii, unde frecventează cursurile şcolii profesionale. După obţinerea Abitur sau Fachabitur (certificat de învăţământ secundar superior/specializat), absolventul poate alege dintr-o gamă de instituţii de învăţământ superior: universitate, universitate tehnică, colegiu pedagogic, colegiu de artă sau de muzică, colegiu de ştiinţe aplicate.
Anul şcolar cuprinde între 188 şi 208 zile în perioada august – iulie. O săptămână conţine 19-28 ore la ciclul primar şi 28-30 ore la ciclul secundar.
Grădiniţele sunt gestionate de regulă de către biserici şi asociaţii de binefacere, dar şi cu sprijinul părinţilor. Pentru şcolile publice, autorităţile locale suportă cheltuielile cu plata personalului nedidactic şi cele materiale, ministerele Educaţiei şi Culturii din land asigură plata personalului didactic.
În Marea Britanie, învăţământul obligatoriu este între 5 ani şi 16 ani, dar şcolile private nu sunt obligate să adopte acelaşi calendar. National Curriculum este împărţit în patru perioade: până la 7 ani, între 7 şi 11, de la 11 la 14, de la 14 la 16. Materiile principale sunt Limba engleză, Matematica şi Ştiinţele, alături de Design, Tehnologie, IT & C, Istorie şi geografie, Limbi străine moderne, Muzică, Artă, Educaţie fizică, Educaţie religioasă sau cetăţenească.
După 5 ani de educaţie secundară, elevii trebuie să obţină General Certificate of Secondary Education (GCSE), examinaţi de un consiliu şcolar independent. Cei care doresc să-şi continue educaţia au de ales între Colegii şi Universităţi, pentru acestea din urmă fiind necesare examene A-Level (Advanced Level).
Sistemul educaţional francez are la bază principiile care au stat la baza Revoluţiei de la 1789, a legilor votate între 1881 şi 1889 şi a
Dacă „reforma Funeriu” va izbândi sau nu, rămâne de văzut.
Dar actualul ministru a punctat deja de cel puţin două ori, prin organizarea bacalaureatului de asemenea manieră încât să ştim cum stăm pe bune, respectiv prin clasificarea universităţilor după standarde europene.
Constituţiei din 1958: „Organizarea învăţământului public obligatoriu gratuit şi laic, la toate nivelurile, este o datorie a statului”.
Există trei niveluri: învăţământul primar, secundar şi superior, plus sistemul grădiniţelor, creat în 1881 (!). Practic, copiii încep şcoala la 3 ani, când majoritatea părinţilor îi trimit la maternelle. Ultimul an de grădiniţă (grande section) este cel în care copiii încep să înveţe să citească. Şcoala primară durează 5 ani, dintre care primul este cours preparatoire: învaţă să scrie şi îşi dezvoltă abilităţile de citire. Învăţătorul se numeşte professeur sau institu-teur/institutrice.
Învăţământul secundar este împărţit în colegiu (4 ani) şi liceu (3 ani). Urmează examenul de bacalaureat, introdus în sistemul educaţional de către Napoleon. Este un examen riguros, fără variante multiple de întrebări, cu probe scrise şi orale, fiecare cu mai multe subiecte. Durează de la două până la patru zile şi – atenţie! – aproape 30% din cei care îl susţin nu-l promovează.
Multe şcoli combină cursurile de fiecare zi cu activităţi diferite, cum ar fi sporturile (classe de neige, de pildă), degustarea vinurilor sau iniţierea în arta culinară!
Ca alternativă la licee există şcoli profesio-na-e, unde elevii pot obţine Certificat d’Apti-tudes Professionnelles sau Brevet d’Etudes Profe-ssion nelles şi apoi bacalaureatul profesional.
Sistemul educaţional finlandez nu încetează să uimească lumea. În prezent, Finlanda are cele mai spectaculoase rezultate la nivel liceal şi contează din ce în ce mai mult în lumea cercetării.
Învăţământul începe în. ziua 1 de viaţă: imediat după naştere, fiecare mamă primeşte din partea guvernului un pachet care include cărţi educaţionale.
Profesorii trebuie să aibă masteratul, iar nivelul de salarizare e comparabil cu cel din Statele Unite. Drept care pentru fiecare post sunt 40 de candidaţi!
Anual, pentru fiecare copil statul cheltuieşte echivalentul a 7.500 de dolari. Şcoala primeşte fonduri în funcţie de numărul de elevi, şi nu de performanţe, încât Finlanda este ţara cu cele mai mici diferenţe de nivel între şcoli, fie ele din mediu urban sau rural. Sunt permise liceele private, dar nu şi perceperea de taxe de studiu! Dacă o firmă vrea să finanţeze o şcoală, sperând să-şi „crească” oameni, bravo ei. Educaţia primară şi secundară sunt finanţate de administraţia locală, iar cea universitară – de către stat şi diverse companii.
Prima selecţie are loc la 15 ani, când un test îi alege pe cei care vor urma liceul sau o şcoală vocaţională.
După absolvirea unei facultăţi politehnice, tânărul trebuie să lucreze în domeniu timp de trei ani pentru a putea urma studiile masterale.
În mod esenţial, paradigma învăţământului finlandez a înlocuit ideea de „întrebare şi răspuns” cu lucrul în colectiv: toţi elevii îşi pun mintea la contribuţie pentru a rezolva împreună o problemă.
Rezultatele: cei mai inteligenţi absolvenţi de liceu, 100% alfabetizare, 60% absolvenţi de liceu, 45% absolvenţi de şcoli vocaţionale (da, unii fac şi una şi alta), 25% dintre finlandezi au studii superioare.
Câtă vreme profesorii vor avea salariile actuale, e lipsit de realism să aşteptăm diminuarea industriei meditaţiilor, dispariţia „atenţiilor” sau creşterea nivelului de motivaţie şi implicare.
