Nu vreau să par cinic, nici nostalgic, nici măcar ironic, dar în tinereţile domniilor voastre, cei care aveţi deja o vârstă matură, vă mai aduceţi aminte de vreo întâlnire la ceas la Universitate? Sper că da. Nu cred că e cineva care să nu fi încercat acest reper, urmat apoi de-un film nu foarte occidental la un cinema de pe bulevard şi de o vizită la o cofetărie cu leşinatele produse ale momentului acela de tristă amintire… Oare cine îmi povestea deunăzi că un distins militar întors prin anii ’60, după un lung prizonierat la vecinul din Est, a revăzut şocat centrul Bucureştiului lipsit de pălării, pantofi lustruiţi şi eleganţă în general?…
Kilometrul 0
Şi pentru că viaţa noastră atunci a fost tot mai strivită de măreţul conducător, a izbucnit scânteia din 21 decembrie 1989, chiar acolo la Universitate. Am căutat să aflu dacă înainte de această dată a mai existat vreo ocazie când bucureştenii au încercat să se revolte în acest loc. Nu am găsit nici un indiciu, aşadar putem considera această dată ca punctul de plecare pentru aventura, tristă sau veselă, crudă sau fericită a întâlnirilor de aici…
Deşi punctul 0 al Capitalei este nu departe, la Piaţa Sfântul Gheorghe, aici, la doi paşi de coada calului lui Mihai Viteazul, a fost întotdeauna adevăratul, viul, punct zero al Capitalei şi uneori chiar al ţării.
Despre baricada din 21 decembrie există multe povestiri. Au fost puţini cei care au rezistat acolo, deşi mulţi se laudă cu prezenţa lor. Cu siguranţă nu vom afla niciodată exact cine şi câţi. Atunci nu aveam care de reportaj care să trasmită în direct, tancurile erau pe bulevard şi rafalele de mitralieră trase aici se auzeau în tot Bucureştiul. Eu n-am fost acolo, dar de sus de pe colina unde se află Drumul Taberei am ascultat şi, mai ales, am văzut trasoarele. Apoi dimineaţa, la prima oră am vorbit la telefon cu tatăl meu, trecuse pe acolo, cu un troleibuz, în drum spre serviciu, mi-a spus că nu se mai vede nimic, totul e curat şi spălat. Dar era deja 22 decembrie şi coloanele se pregăteau să iasă….
În zilele acelea oamenii au stat şi în Piaţa Palatului Regal (atunci era al Preşedintelui!), în faţa fostului CC şi în jurul televiziunii, iar în următorul ianuarie, primul ianuarie frământat al noii republici (în România nu se numără republicile la schimbarea brutală de orânduire ca în Franţa, de exemplu!), în Piaţa Victoriei sau în faţa Palatului Cotroceni…
Dar nici un loc nu a avut magia Pieţei Universităţii. Desigur, unii răuvoitori au zis că locul e bine ales pentru că toţi ziariştii străini cazaţi la Inter pot avea o panoramă minunată. O fi fost şi asta….
Au urmat cele 50 de zile din ’90, când zona liberă de (neo)comunism a polarizat tineri, intelectuali, a generat lideri şi a creat legende. Cei din piaţă au cântat, au strigat, s-au iubit, acolo s-au format familii, acolo s-au despărţit, tot acolo şi-au făcut mâna mulţi dintre jurnaliştii de azi…
La mijloc de iunie, piaţa a fost din nou câmp de bătălie şi imaginile cu minerii agresând oameni nevinovaţi îmi bântuie şi acum amintirile. Imaginile alb-negru ale acelor zile au un dramatism încă viu.
Ar mai fi multe de povestit. În 1994, la Campionatul Mondial de Fotbal (Ne calificasem pentru a doua oară, consecutiv!), România trece de Columbia, este înfrântă de Elveţia (Doamne, ce trist am fost), apoi învinge America la limită, şi se califică. Optimile ne-au adus în faţa Argentinei. Acel 3-2 a fost un nou prilej pentru a ne întâlni în Piaţa Universităţii. Nu mai ţin minte detalii, nu am poze, nu ştiu dacă steagurile mai aveau gaura în mijloc. Cred că nu. Şi dacă am pierdut cu Suedia, în sferturi, tot au mai existat suporteri care să iasă pe stradă. Parcă atunci galeriile eram mai paşnice sau mă lasă pe mine memoria?
Şi ce s-a mai întâmplat în Piaţa Universităţii? Din când în când câte un miting, sindicatele sau partidele, un concert cu ocazia vreunui revelion (apoi, din motive de spaţiu, concertele s-au mutat, în marea lor majoritate, în Piaţa Constituţiei…), un miting prin 2000 la alegeri, dar nu sunt sigur, şi unul mare şi spontan, colorat puternic (o culoare pe care nu o mai vezi azi în piaţă) în 2004…. Să nu uit de aprilie 2006, când Steaua învinge pe Rapid şi se califică în semifinalele Cupei UEFA, atunci fotbalul ne aducea bucurii… Încă.
De ce oare se simt românii mai liberi, mai siguri, mai verticali în Piaţa Universităţii? Să fie spiritul baricadei din 21 decembrie sau aroma boemă şi intelectuală a celor 50 de zile din 1990? Să fie amintirea inconştientă a ceasului vechi cu soclu de beton, ceas care a tot fost mutat şi transformat, ba în mijlocul scuarului rotund – când număra zilele şi orele până la intrarea în UE –, ba refăcut pe acelaşi amplasament iniţial, ba mutat din nou…? Să fie oare adânc ascunsă, aproape inconştient, în mintea şi inima noastră sintagma centru, cu trimitere la Universitate?… Unde te duci? În centru…
Vecinătatea Teatrului Naţional, pasajul de la metrou, cafenelele de acum, hotelul Inter, miile de studenţi de la Arhitectură şi Universitate, cele patru statui strămutate, pe care sper din inimă să nu le uităm acolo, pierdute într-o margine de parc…, toate au creat o vrajă a mijlocului de oraş, acolo unde sensul giratoriu, ornat cu palmier de import sau un brad de Crăciun luminat, formează un mare cerc, un o sau un zero…. Aici e Km 0.
Aşadar, vrem sau nu, inima Capitalei şi uneori a ţării pulsează aici între fântâna rotundă şi personajele lui Caragiale, aici unde vara se vând flori şi cd-uri piratate şi sanvişuri şi cărţi vechi şi cetăţenii stau pe o bancă sau se agită spre metrou… Am devenit patetic şi n-ar trebui. E doar un loc. Nici măcar nu e o piaţă mare. Primarii nu s-au prea gândit la mitinguri, încă…
P.S. Scriind aceste rânduri nu m-am putut stăpâni să nu arunc măcar aşa, fugar şi ruşinat, o privire pe facebook, unde am aflat că există un proiect de transformare a Pieţei Universităţii în ceva ce se va numi Agora Bucureştiului. Ba chiar se pare că există un grup de iniţiativă care a avut deja o întâlnire cu primarul general Oprescu. De ce oare mi-e teamă că acest fenomen, cel al magiei din Piaţa Universităţii, odată ce va fi instituţionalizat îşi va pierde din frumuseţe şi din originalitate…. Sau poate că nu. La câte încercări s-au tot făcut, una în plus nu mai contează. Rămâne de văzut care va fi viitorul întâlnirilor de la Universitate, anul acesta sau peste doi, zece sau douăzeci de ani… Mi-e groază să fac vreo estimare, doar ştiţi ce-a păţit Brucan… Credeţi-mă, câteodată chiar mi-e dor de vechiul ceas, pe soclul său de beton şi de-o întâlnire nevinovată de după amiază…
text Bogdan Hrib
foto Agerpres