Repartiţie în comuna primitivă

Pare un decor de film neorealist italian. Ei, bine, nu, e locuinţa unor oameni. La Ocna Sibiului, mai multe familii trăiesc în nişte găuri săpate în coama unui deal, de fapt în nişte foste cuptoare de olar. Cum familiile locuiesc acolo cu acte în regulă, e ca şi cum ar fi primit repartiţie în comuna primitivă.

Primul lucru care şochează este culoarea galbenă a fetelor copiilor care se joacă printre mormane de gunoi şi gropi. Asta nu înseamnă că mamele lor i-au conceput cu nişte asiatici. Se îngălbenesc de la găurile în care locuiesc. Aerul închis şi umezeala le-au dat copiilor aceeaşi nuanţă ca şi cea a pereţilor de lut ars între care trăiesc.

Animalele şi oamenii o duc cam la fel. Maria îşi împarte locuinţa cu un cal: într-una dintre cele două „camere” stă calul, în cealaltă ea şi copiii.

In perioada comunistă, Ocna Sibiului a fost loc de relaş pentru sindicalişti şi, cum nu putea să scape de politica de industrializare forţată a lui Ceauşescu, a căpătat o bunătate de fabrică de cuţite cu mii de salariaţi. Acum, fabrica de cuţite mai are doar 80 de angajaţi, iar complexul balnear e o ruină care arată sinistru. Orăşelul, plin cu şomeri, pare cenuşiu de la un capăt la altul. în acest oraş cea mai şocantă este probabil strada Alămorului, care ar fi putut să se cheme strada Peşterilor sau strada Grotelor.

Mai toţi locuitorii de pe Alămorului sunt foşti salariaţi ai fabricii de cuţite, ex-zilieri de pe la C.A.P.-urile din zonă, veniţi la Ocna Sibiului pe vremea lui Ceauşescu, după ceva de muncă. Atunci au fost plasaţi „provizoriu” în găurile de pe dealurile de la sfârşitul străzii Alămorului. Si provizoratul s-a permanentizat. în cele 12-13 foste cuptoare sunt înghesuite cam tot atâtea familii.

Cea mai mare problemă e apa: lipseşte cu desăvârşire. Până acum câţiva ani exista o cişmea în capătul străzii. într-o iarnă, ţevile au plesnit si de atunci nimănui nu i-a dat prin cap să le repare. „Mergem o dată pe săptămână, cu hârdaie si bidoane, pe la vecinii din josul oraşului si ne milogim să ne lase să luăm apă”, ne-a spus Maria. Colac peste pupăză, vara pute îngrozitor, fiindcă nişte minţi crete de la primărie s-au gândit că n-ar strica să verse parte din gunoaiele oraşului lângă găurile cu ocupanţi.

Oamenii din grote stau acolo cu forme legale, plătesc curentul electric, impozite pe teren şi pe „case”. Unii chiar şi-au cumpărat „locuinţele”. Găurile sunt de fapt nişte foste cuptoare de olar, săpate în coamele dealurilor, pe la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Ele au căpătat de la primărie plăcuţe cu numere emailate, la fel ca nişte case normale.

O mulţime de fundaţii, asociaţii umanitare şi oficialităţi i-au promis Mariei că o ajută, dar până acum n-au făcut nimic să o scoată din gaura în care stă. După îndelungi parlamen-tări, am convins-o să ne deschidă uşa „peşterii”. Singurele obiecte care lăsau o extrem de vagă senzaţie de modernitate erau un bec chior, atârnat de o ţeavă, şi un televizor alb-negru, Sport, din câte am înţeles, stricat. Un sugar moţăia pe o dormeză desfundată. Pe o plită străveche, cu lemne, sfârâia nişte fasole.

Nelu Majlat poartă un nume de familie cu rezonanţă istorică. Ştefan Majlat a fost unul dintre cei mai cunoscuţi voievozi medievali ai Transilvaniei, pe deasupra şi de origine română, nu maghiară, ca în cele mai multe cazuri. Nelu nu are timp să se gândească la posibila sa ascendenţă aristocratică. Are 25 de ani, nevastă şi copii mici. Peste vară şi toamnă a muncit cu ziua pe la diverşi gospodari şi din ce a agonisit şi-a luat un purceluş abia născut. După gaura de domiciliu, godacul este a doua sa proprietate ca valoare.

Nelu ne-a zis: „O să-mi pară rău după el când o să-l tai. îl ţin aici până la primăvară, după aia îl scot în curte şi, prin toamnă, când depăşeşte suta de chile, îl tai. O să avem de mâncare până creşte porcul pe care o să-l cumpăr toamna viitoare.”

Tablouri, pat, noptiere, porc. Ca să nu răcească, porcul e ţinut împreună cu nevasta şi copiii, în grotă. A devenit aproape ca un câine, se lasă mângâiat şi dă din coadă vesel când îl scarpini sub guşă.

Constantin Moldoveanu are 50 de ani şi e ţigan. E un fel de înţelept al tribului. A lucrat ani în şir la fabrica de cuţite. Acum e şomer. Are şapte copii, dintre care o fată bolnavă de epilepsie. Primeşte un fel de salariu, ca însoţitor al fetei handicapate, 1.500.000 de lei pe lună. Cu alocaţiille celorlalţi copii, se strâng cam 2.500.000 de lei pe lună şi din banii ăştia trebuie hrănite nouă guri. După ce vorbeşte despre bani, nea Titi zice că mănâncă nişte carne doar de Crăciun şi scoate trist o chitanţă prin care arată că a plătit 787.000 de lei impozit pe gaură. Mai zice că membrii ciudatei adunături din grote sunt şi ţigani şi români, dar s-au înţeles tot timpul bine între ei, ba chiar au devenit, de-a lungul anilor, rude prin alianţă. Sunt cu toţii oameni cuminţi, nu au luat în ultimii zece ani decât nişte amenzi. Cică nimeni nu fură, nici nu-şi dă în cap, ca de altfel în toată Ocna Sibiului, unde românii şi ţiganii se ajută între ei şi au loc foarte rar furturi ori violenţe. La un moment dat, nea Titi a făcut o mutră serioasă şi ne-a spus în şoaptă: „Vă zic eu că vine uite acu’ Armaghedonu’. Io ştiu, că în fiecare seară studiez Biblia, Cartea Sfântă a noastră. O pun şi pe femeia mea să citească Cartea şi pe copiii ăi mai măricei. Pe Bin Ladel ăsta l-a trimis Domnu’ Dumnezeu’ nost să aducă Apocalipsa, că-i oamenii răi şi aşe nu se mai poa’. Toţi suntem în mâinile la Domnu’ Dumnezeu’ nost.”