how much does 1mg of xanax cost on the street order xanax is restoril better than xanax

can withdrawal from ambien cause seizures buy ambien online liquid ambien doterra

does tramadol help with sleep buy tramadol online efectos secundarios de tramadol y paracetamol

xanax and hydrocodone erowid buy xanax xanax and lortabs mixed

xanax kalma generic xanax is there a 2.5 mg xanax

soma arboretum austin tx buy soma manisa soma satılık daireler

provigil comedown provigil without prescription provigil mexico farmacia

best way to get high off of tramadol tramadol 50mg tricyclic antidepressants tramadol

ambien directions for taking buy ambien online is ambien harmful to dogs

get soma Connecticut buy soma soma b termik santrali

ZOOM

Reportaj de percheziţie corporală – Ghaza+Sinai=Trouble!

August 20th, 2008, com Un comentariu

Drumul era uscat şi uimitor de bun pentru o ţară atât de săracă. Eram a doua oară în Egipt şi mă loveau din nou contrastele dintre grandoarea peisajului, a monumentelor şi a istoriei din spatele lor şi sărăcia oamenilor şi a ţării în general. O capitală de 20 de milioane de suflete, trei semafoare în centru şi cea mai veche civilizaţie de pe planetă, scufundată în nisip, mizerie şi ignoranţă. Dar de data asta nu vizasem piramidele sau vreun templu, ci ţintisem cu 2.000 de metri mai sus, anume muntele în vârful căruia omenirea şi-a întâlnit Dumnezeul unic: Sinaiul lui Moise.

Fugisem invers acelor legendei, din Israel spre Egipt, să vedem minunea, dar aveam doar 24 de ore să ne întoarcem în Eilat, oraşul de la graniţa evreiască. Atât ne permitea viza şi noua dar eterna criză dintre cele două ţări. Fâşia Ghaza, „prietenia” arabo-evreiască, răni vechi şi dureroase care în mileniul trei se tratează tot cu aspirină şi rivanol.

Maşina era construită să bipăie de fiecare dată când vitezometrul trecea de 130 km/h. Şi asta se tot întâmpla de două ore bune de când plecasem de la poalele Muntelui Sinai către graniţă. Era aproape 10 dimineaţa, soarele deja usca malul Mării Roşii, iar noi mai aveam o oră pentru a trece graniţa fără probleme. Cu cât ne apropiam, filtrele de control egiptene se îndeseau. Faptul că eram români ne-a netezit calea şi de la evrei spre egipteni şi invers. Suntem percepuţi ca neutri şi, în mare, de treabă. Ten minutes, zice şoferul Hussein, is good, the bip-bip? Ridic degetul arătător în sus în semn de graţiere şi el zâmbeşte cu gura largă. 10 minute. Asta însemna o medie de 120 km/h, pe un drum în curbă în marea lui parte şi fără autostrăzi. Iubesc şoferii arabi. Ajungem în vamă la 10.15, timp berechet pentru a trece de cele trei controale vamale egiptene, să parcurgem pe jos cei 50 de metri neutri şi a ajunge în sfârşit la casa noastră provizorie, de unde fugisem cu o zi în urmă cu viza de grup a celor 40 de jurnalişti după noi. Pariul era câştigat, muntele cucerit.

Ne luăm la revedere de la Hussein şi ne repezim spre improvizata vamă egipteană.

Passport. Nu tu please sau thank you. Aici doar se arată cu degetul următoarea cotineaţă unde un alt individ, într-o uniformă şi mai ponosită, va mormăi un Passport.

Variaţiune în program. Acum trebuia să-l căutăm pe şefu’ care să ne anuleze în paşaport ştampila care zicea că suntem jurnalişti, că avem camere profesioniste şi că elemente periculoase intră în ţara Egipt. Trecem însoţiţi prin câteva birouri în căutarea Mai-Marelui şi, într-un final, un soldat binevoitor ne indică o cotineaţă cu etaj. Mulţumim, intrăm, un hol gol, muşte şi miros de muştar. Here, here, se aude o voce. Hol dreapta, în capăt, în birou, şeful de ieri, care tocmai serveşte prânzul. Bâlbâim zâmbind nişte scuze, ne face semn spre paşapoarte, ştampilează, semnează, mulţumim, ieşim. Suntem în timp, în 10 minute ne vom reuni cu autocarul ce ne aşteaptă în vamă şi vom pleca spre Tel Aviv. Passport, please. Întindem paşapoartele, grănicera cu alură de bărbat îl măsoară pe Mihai o secundă. What does Mihai mean? Mihai deschide gura să răspundă, dar nimic nu iese. Clipeşte des, mai exersează deschiderea gurii. What Mihai mean?, reuşeşte într-un final. Yes./ Nothing. Mihai. Grănicera se uită la colegul ei, ridică bariera şi ne invită înăuntru. De undeva apare un al doilea tip, care ne împarte cu un gest al mâinii. Dezbină şi cucereşte. Mihai se uită panicat la mine, o altă tipă apare. Take the battery out of the camera. „Scoate bateria din cameră,“ îi spun lui Mihai, în timp ce noua venită nu mă slăbeşte din ochi. Mihai se duce spre cameră, care a rămas pe stiva noastră de bagaje abandonate pe jos, vameşul îl urmează. Toţi sunt tineri şi arată ca în filmele americane, ochelari şi uniformă, tot setul. Mihai dezmembrează camera, i se face semn să se îndepărteze rapid. Tipa nou venită ne face semn ambilor să ne apropiem. What did you do in Egypt? / We filmed a documentary about Mount Sinai. We are making a travel show… Îmi face semn semn să mă opresc. Se întoarce brusc spre Mihai. What does Mihai mean? Suntem amândoi foarte obosiţi. N-am dormit de 36 de ore, am urcat în fugă un munte de 2.200 de metri, l-am coborât în şi mai mare grabă. Mă uit la el, se uită la mine şi nu înţelegem ce se-ntâmplă. He doesn’t speak English. Can I translate, at least? / No, you can’t. Stay there. Şi îmi arată o băncuţă undeva în stânga. Aud frânturi de conversaţie. Do you speak English? / A little, zice el şi strânge un boţ de aer între degetul mare şi arătător. What is your father’s name? / My father? / Yes, his name. Lătrat şi agresiv, să mi-l împresoare într-un colţ. Mă foiesc pe băncuţă de nervi şi de o teamă care creşte. Constantin. Cu o mişcare nevricoasă a palmei îl trimite spre băncuţa mea. Mihai este la fel de alb la faţă ca fularul arăbesc de la gât. „Băi, ce-au cu numele meu, nu înţeleg.“ „Nici eu, dar încearcă să nu te panichezi“. Come, please. Take your bags.

Intrăm în vamă. O soldată ne opreşte în faţa scanner-elor. Ne face semn să punem bagajele pe banda rulantă şi să ne îndepărtăm. O armată de scotocitori se masează în jurul bagajelor şi încep să le dezmembreze, să le pună pe căprării, să le pipăie. You come here, îi zice vameşul lui Mihai şi îl cheamă după o perdea. După un secol perdeaua se dă la o parte şi îl văd pe Mihai încălţându-se. E nervos şi speriat în acelaşi timp. Iese şi vine spre mine. N-apuc să-l întreb nimic că o adversară tunsă scurt, cu ochi umani, îmbrăcaţi în uniformă, vine spre mine. You, come here. Intrăm împreună după perdeluţă. Îmi face semn să mă descalţ. Sorry for the smell. I climbed a mountain, you know. În condiţii normale ar fi râs, sunt convinsă, dar acum eram serioase, aşa că îmi face semn să continui să mă dezbrac. Rămân în chiloţi, îşi plimbă mâinile pe corpul meu. Seamănă foarte tare cu o bună prietenă de-a mea pe care o văd rar, o tipă tăcută şi foarte caldă, căreia îi pot spune mai orice. Ok, you can get dressed now. I will just take the shoes. Şi iese cu tenişii mei. Apoi revine, trage perdeluţa şi revăd scena de război dintre bagajele noastre şi specia necunoscută. Ne-au aşezat pe amândoi la o masă, ne-au răsturnat din nou toate bagajele în faţă, ne-au întrebat de mame, de taţi, de bunici, adrese, telefoane, prieteni, şi ce-am făcut noi, de fapt, în Egipt? Chiar aşa, începeam şi eu să mă întreb. Fiind cu grupul, protejaţi şi ţinuţi departe tot timpul, nu realizasem în ce lume intram. Acum, izolaţi de grup, între două ţări în etern conflict, nu mai aveam nici un apărător. Am cerut să dau un telefon, măcar să atenţionez grupul că suntem în vamă şi că n-are rost să ne aştepte. Sau speram să poată face ceva. No phone, zice vameşa cea mai agresivă. There is a problem with your phone. We are waiting for someone from the police to come check it. / What problem with my phone? / We’re waiting for the police to tell. / Yes, but I need to make a call to let people know where I am. / I said no calls. Şi pleacă. O alta rămâne lângă mine să mă păzească. Şuşoteşte cu un coleg, uitându-se în direcţia mea. Shit happens zice, privindu-mă. Colegul îi face semn cu cotul să tacă. Am înlemnit de nervi. Adică e o chestie personală? Provoc satisfacţii cuiva că am probleme, că din cauza mea un grup de 40 de oameni nu vor ieşi din ţară la timp, e cineva mulţumit că sunt obosită şi tracasată, că se întâmplă un abuz care rămâne fără explicaţie? Au terminat cu bagajele, totul e răvăşit şi risipit, ne fac semn să ne strângem catrafusele. Lipsesc paşapoartele şi telefonul meu. Un vameş vine spre noi, ne arată două scaune şi pleacă. Stăm. La un moment dat, un tip la 40 de ani se aşază în faţa noastră la o măsuţă. Are ochelari de soare pe ochi, un fir îi iese din ureche, vorbeşte singur uitându-se în direcţia noastră. Scoate un sandviş şi începe să mănânce, fixându-ne. Incredibil, dar toate astea funcţionează. Mi se face foame instant, privirea lui mă deranjează, îmi vine să mă ridic şi să-i smulg ochelarii ăia şi cablul din ureche, să-i urlu că toţi se înşală, că s-au legat de cine nu trebuie, că e a doua oară când vin în Israel, că n-am nici o treabă cu războaiele lor şi că eu am vrut doar să văd ce simt pe Sinai… Îmi vine să plâng, dar mă abţin. Un grup de turişti chinezi trece prin vamă spre Israel ca prin brânză. Suntem de două ore aici, teoretic şi practic viza noastră a expirat. Grupul nostru a plecat spre Tel Aviv, nu ştiu cum le vom trimite foaia cu viza, nu ştiu ce vom face noi în Egipt. Sentimentul de a fi între. Un alt poliţist cercetează telefonul nu departe de mine. Îl scanează din nou, apoi îl desfac, îl reasamblează, acum intră în agendă. E oare legal? Aud un nume, Tarek. Asta era toată buba. Legătura noastră egipteană, contactul agenţiei israeliene în Egipt. Adică omul cu care ei lucrează de ani de zile era dubios în telefonul meu. Apoi aud alt nume: Mama. Încep să râdă cu toţii. Abia acum, după control corporal şi bagaje răscolite, mă simţeam cu adevărat umilită, viaţa mea era călcată în picioare. Nu mai contează cât stau în vamă. Am pierdut ceva important aici şi mi-e ciudă că m-am lăsat furată atât de uşor. Alte minute, în sfârşit vameşa cea rea, cea care ne-a reţinut de la început, vine spre noi cu paşapoartele şi telefonul meu. Vorbeşte plat, cu reflexii metalice. Sorry to keep you waiting. Îi smulg paşapoartele, ne luăm bagajele şi îmi pregătesc în minte scandalul ce mă aşteaptă la biroul de vize. Ajungem, vameşa se uită aproape cu milă spre noi. Your guide left, you know? He said he couldn’t wait. / I know. / Ok, passports, please. Îi dăm paşapoartele, verifică, le dă înapoi, ne zâmbeşte şi ne urează drum bun. Nu-mi vine să cred. Ieşim din clădirea vămii, un ultim filtru, vameşa care mi-a spus shit happens. Are you done already? şi îmi zâmbeşte.

Am ieşit cu totul, nu ştim în ce parte s-o luăm, nici unul nu spune nimic. În dreapta e Marea Roşie albastră şi limpede. Îi fac semn lui Mihai, mergem pe plajă. El începe să dea telefoane, eu am plâns puţin, probabil o oră.

text şi foto Ina Ilie

Taguri:

Comentarii

  1. Accident Videos…

    If you want a good to watch funny accident videos then check out my site….

Comenteaza