Asta e pe buzele tuturor: ce facem cu republica? O articulăm pe model francez, cu input prezidenţial, sau pe model „moale”, german, italian etc.? O dilemă din care e greu să ieşi. De ce să schimbi tocmai acum sistemul? Datorită unui singur om? Se află, acum, republica în criză? E sfârşitul celei a-nu-ştiu-câta republici? Prima? A doua? Şi, dacă întreprindem toate aceste, rezolvăm problema? Sau operaţia reuşită, pacientul mort? Toate aceste întrebări ne asaltează. A mai scris, pe o temă oarecum conexă, Horia-Roman Patapievici, în Evenimentul zilei. Funcţionează republica noastră defectuos? Ar fi, poate, alt sistem mai valid? Monarhia? E o variantă?
O vor românii sau n-o vor? Cred că e cel mai uşor lucru din lume să te joci iresponsabil cu acest yo-yo: Parlamentară? Prezidenţială? Monarhie? Când nu ne mai place de una, când ne săturăm, că aşa vrem noi, ţuştii La cealaltă! Şi când ne săturăm şi de aia… Iarăşi, switch\ Şi gata, am rezolvat problema! Săîţi închipui,însă, că numai schimbând un singur om, am gătat ecuaţia, eu cred că e fals. Profund fals. Cea bolnavă în adânc e clasa politică românească. Secretată şi ea, la rândul ei, de o societate contorsionată, mutilată, învălmăşită, fără o clasă medie reală. Aflată în căutarea unei identităţi. Desigur, putem apăsa pe butonul care dă reject republicii prezidenţiale. Ne putem juca, o vreme, de-a republica parlamentară. Dar cred că ar fi un gest imatur. Cred că ar trebui să studiem toate necunoscutele care ne-au adus aici. Reforma justiţiei, legea lustraţiei, votul uninominal sunt nişte imperative implacabile. Ne vom lovi de ele mereu. Nu putem fără ele. Aşa cum nu putem fără minimalizarea/diminuarea corupţiei. Orice pas am vrea să facem, el începe de aici. Clientelismul politic, puterea necontrolată a oligarhilor care vor să schimbe deciziile politice după bunul lor chef, da, astea sunt realele probleme de care se loveşte România. Şi ele se reflectă şi în lumea presei, aservită la patru sau cinci birturi-media. Ţi se serveşte, la fiecare dintre acestea, acea fiertură politică şi informaţională care e supa casei.
De pildă, talk-show-urile sunt, realmente, infestate de microbul malver- saţiunilor politice. Oligarhii, după ce au acaparat societatea informaţională românească, vor să acapareze şi etajul deciziilor politice. Cam asta a fost bătălia de la referendum. După mine, asta e fraza care caracterizează perfect societatea românească de azi. Dacă ar fi să dau diagnostic, ăsta ar fi. Dacă ar trebui să comprim totul într-o frază, aşa ar suna. Dar decizia populară le-a dat un reject ritos. Departe de a fi ultimul dintr-o serie, eu cred că e chiar primul. Nişte şefi de trib au făcut o cumetrie politică, în care au spus: cine, electoratul? Lasă că-i trece! Noi, oamenii politici din Parlament hotărâm. Fals. Şi rejec- tul cel mare nu l-au primit acum, ci îl vor primi la alegerile viitoare. Eu, unul, pot fi oricând cucerit de ideea unei republici parlamentare. Sună superb!
Dar cu o clasă politică necoruptă, netrucată. Iar mai întâi trebuie să facem reforma clasei politice, abia apoi putem să ne bizuim pe o republică parlamentară. Cât priveşte monarhia, ea devine din ce în ce mai actuală tocmai prin motivul dintâi prin care a fost instaurată în România. Ca un reflex la certurile tagmelor politice de atunci, de acum un secol şi (aproape) jumătate, la litigiile interminabile ale boierilor. Şi nu ale boierilor minţii. De data asta, boierii minţii au fost, aproape unanim, împotriva oligarhilor moderni. Cu cât la vârful partidelor politice se vor afla oameni mai slabi, fără personalitate, cu atât ei vor fi la cheremul oligarhilor. Şi nu oligarhia e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla României, ci abuzurile ei, neţinerea ei în frâu. ■