Şi dacă ne-am duce la restaurant nu doar să mâncăm? Ci să experimentăm, pur şi simplu. Cu bucurie, curiozitate şi dor de o călătorie culinară. Printre arome noi, combinaţii inedite şi un paradis de gusturi. Binecuvântate toate, desigur, cu un regal de vinuri. Dintre cele mai alese din lume. Vestea proastă este că la noi nu se prea întâmplă aşa ceva. Vestea bună este că, pentru amatori, în Bucureşti există, de patru luni, un loc specializat în aventuri culinare: Ginger – Restaurant & Bar.
Multe dintre reţete sunt inventate sau, cel puţin, îmbunătăţite de Cesar Filip, unul dintre manageri, secondat de prieteni şi alţi pasionaţi ai domeniului. Ultima ispravă, în acest sens, este un desert delicios, hidalgo, un fel de pandişpan cu nucă, stafide aurii şi vişine, însiropat cu lichior de mentă şi înconjurat de pulpă de portocală, cranţ de migdale şi ciocolată amăruie.
Doi vechi prieteni, Cesar Filip şi Doru Pencea, unul economist, celălalt inginer, ambii pasionaţi de vinuri şi degustători cu şcoală, au pus mână de la mână şi, mai ales, suflet de la suflet, într-un proiect care, aşa cum spuneam, este mai mult decât un restaurant. Situat într-o vilă cochetă, la intersecţia Turda – Podul Grant, Ginger te cucereşte imediat ce i-ai trecut pragul. Nu este un local de fiţe, nu are nimic ostentativ. Doar un fel de vino-ncoa provenit, probabil, din grija pentru detalii. De la muzica ambientală până la scaunele din piele naturală, asortate mobilierului, de la obiectele de decor Art Nouveau până la ultimul crevete, aşezat, ca bonus, la o porţie de peşte, de la felul în care se carafează vinurile roşii până la dulceaţa de usturoi, pentru foie gras, la care managerii înşişi muncesc vreo cinci zile, fiecare amănunt se armonizează cu un altul, într-un întreg fascinant. Numai bun ca decor pentru o aventură gastronomică. Din care nu lipsesc ingrediente găsite rar, spre deloc, în alte locaţii: trufe, inimi de palmier, prune de California, pastă de tamarinde sau boabe de tonka.
Pe post de adrenalină, n-ar fi rău să începem cu meniul de vinuri. Stufos, cu nu mai puţin de 238 de variante. De la perle, respectiv un Petrus 2001 de 14.000 de lei, până la soiuri mai mult decât accesibile, gen Johann Berg, un Riesling german foarte bun şi care costă doar 21 de lei. Şi vinurile româneşti sunt bine reprezentate, recomandarea casei fiind Domeniile Săhăteni. Sticlele sunt depozitate ca la carte, în pivniţă, unde nu există vibraţii, la o temperatură constantă de 11,5 grade Celsius, 75% umiditate şi întuneric beznă.
Dacă nu avem obişnuinţa să alegem mâncarea în funcţie de vin, sau invers, managerii sunt mai mult decât bucuroşi să ne ajute. Şi uite-aşa se ţese o poveste cu arome incitante, năucitoare, care transformă un fapt banal, respectiv a mânca la restaurant, într-o experienţă memorabilă. Pentru că n-ai cum să uiţi, cel puţin o vreme, fineţea unui foie gras, stropit cu Chateau Belingard 2005, un vin alb, dulce, făcut special pentru această delicatesă. Aventura poate continua cu un carpaccio de viţel pe carpaccio de ananas, plus Riesling-ul sec de rigoare, şi cu un peşte Monk cu topping de ginger, miere, usturoi, nucă de cocos, garnitură de orez negru, inimi de palmier şi cipsuri de usturoi, însoţit de un Riesling Diel de Diel. În nici un caz nu trebuie ratat muşchiul de vită marinat în cimbru şi vin roşu, cu panglică de praz şi trufe negre, desăvârşit cu un Chateau Tailhas din Pomerol.
După un asemenea răsfăţ, ne-am cam aştepta la matematici exorbitante. Nici vorbă, preţurile de la Ginger sunt chiar foarte cumsecade pentru câtă muncă, pasiune şi calitate se ascunde în spatele lor. Pentru exemplificare, supa de curcan costă 9 lei, somonul la grătar cu orez negru şi champignons picante – 28 lei, medalionul de vrăbioară de vită – 26 lei, deserturile – 14 lei. Există chiar şi un meniu de criză, trei feluri de mâncare la doar 22,50 de lei. Sigur că, în aceste condiţii, Ginger doar supravieţuieşte, economic vorbind, fără pretenţii de profit, cel puţin deocamdată. E mai mult pasiune decât afacere. Managerii, însă, şi-au asumat asta, dar cu bătaie pe termen lung. Preferă să crească încet, dar sigur, cucerindu-şi fiecare client „ca pe o redută“. Despre eşec nici nu poate fi vorba, ne asigură Cesar Filip: „Eu nu accept eşecul, acest restaurant, de pildă, dispare doar dacă dispar şi eu. Ori îl ridicăm, ori cade pe noi! Ori pe scut, ori sub el!“
foto Octavian Tibăr