România arabo-chineză

Chinezii se bat pe cetăţenia română

Statisticile Oficiului Român pentru Imigrări (ORI) – în luna martie 2011 – arată că numărul celor mai mulţi străini care doresc să muncească sau să se stabilească în ţara noastră este reprezentat de basarabeni (17.612) şi apoi de cetăţenii turci (8.939). Situaţie explicabilă, primii sunt tot români, sunt fraţii noştri, ceilalţi sunt vecini cu noi la Marea Neagră, mulţi dintre ei au afaceri în România. După aceştia, cei care solicită cel mai mult dreptul de şedere/ cetăţenia română sunt chinezii. Până în luna martie anul curent, s-au stabilit legal în România 6.995 de cetăţeni chinezi, circa 3.780 de arabi (sirieni şi libanezi), urmaţi de 1.501 de sârbi, 704 de marocani, 600 de pakistanezi ş.a.m.d. În total, numărul străinilor cu docu­mente valabile în România anului 2011 se ridică la 59.870, cu 15.114 mai mulţi decât în 2007. Cei mai mulţi dintre aceştia au rezi­denţă temporară pe teritoriul nostru – 21.484, urmează cei pentru studii – 12.794, persoanele care locuiesc permanent 7.291 şi sunt angajate ale diferitelor companii de la noi 6.525, restul aflându-se în România fie pentru reîntregirea familiei, fie pentru acte comerciale sau alte scopuri prevăzute în lege.

Pentru ca o persoană de altă cetăţenie decât cea română să obţină dreptul de şedere permanentă în România, trebuie să fi locuit aici continuu şi legal, în ultimii cinci ani. Şederea e considerată continuă atunci când cetăţeanul nu a lipsit din România mai mult de şase luni şi nu depăşeşte, per totalul celor cinci ani, zece luni de absenţă. Este con­siderată legală dacă în decursul celor cinci ani nu a fost dispusă nici o măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional. O altă condiţie importantă este respectarea la sânge a legislaţiei româneşti, că doar n-o să ne pricopsim cu străini care prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională. Dacă o persoană străină are doar drept de şedere temporară pentru studii sau tocmai a solicitat statutul de azilant sau beneficiar al protecţiei umanitare temporare, nu poate obţine dreptul de şedere perma­nentă. De asemenea, nu au dreptul la şedere permamentă cei care au viză sau drept de şedere conferit de viza diplomatică sau de serviciu. Obţin statut de azilant-refugiat, cetăţenii străini care pot dovedi că în ţările de origine au fost persecutaţi (din motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice, apartenenţă la un grup social).

Următoarea vizită este la dentist. Dr. Samir ne primeşte în cabinetul particular, undeva prin Drumul Taberei. Despre ţara lui? „Noi, palestinienii, n-avem ţară. Am azil politic, toate drepturile, în afară de vot. Pot să obţin şi cetăţenia, dar, sincer, mi-e lene, e mult de umblat”. Stomatologul nostru a venit în România în 1993. După anul pregătitor, a făcut facultatea, apoi specializările în ortodonţie şi implantologie. S-a căsătorit cu o siriancă, far­macistă, au doi băieţi, locuiesc în Balta Albă. Mama soţiei este româncă, din Ploieşti. Prin urmare, trăiesc într-un stil româno-arab, musulmano-ortodox, sau invers: „Eu particip la Paştele şi Crăciunul vostru, voi sunteţi cu mine la Ramadan, chiar sunt bine tratat, mă simt integrat în România. Şi pacienţii mă înţeleg, atunci când e vremea de rugăciune, întrerup lucrarea şi mă rog. Am probleme doar ca afacere, în zona asta lucrurile sunt gândite prost. Prea multe taxe şi impozite, muncim foarte mult pentru bani puţini. Practic, dacă ai o afacere cinstită, munceşti doar pentru dato­riile la stat”. Îl mai întreb de rude, prieteni: „Mai am şase fraţi, toţi împrăştiaţi prin lume. La mine acasă, lângă Bethlehem, n-am fost de 30 de ani. Degeaba mi-e dor, că n-am voie. Prieteni? Sigur, SRI, KGB… E glumă, da, am prieteni, arabi şi români, nu trăim izolat”.

Un restaurant arăbesc din Colentina, ora prânzului. Sala de mese este goală. Puhoi de bărbaţi se înghesuie la intrarea din spate. Unii apar de după colţuri, alţii coboară din maşini luxoase. Unii sunt în haine ponosite, de muncă de jos, alţii poartă ţinută business, de ultim ca­talog de modă. Cu toţii se descalţă înainte de-a intra în moschee. Adică într-o încăpere altfel obişnuită, în care imamul deja a dat tonul la rugăciune. Bărbaţii ascultă, repetă, se închină. Cu fruntea din ce în ce mai aplecată, până în

ţărână. Mă rog, până la podele, în cazul de faţă. Uşa e deschisă, dar are un paznic bun. Un băieţel de vreo opt ani îmi spune, zâmbind, că nu e voie să intru: „La femeie obligat să are pe cap acoperit!” Sigur că da, doar mă uit de afară. Ca să văd mai bine, trebuie să ordonez grăma­da de pantofi sau să calc peste ei. Aleg prima variantă. Care de buticuri din Europa, care de firmă. Care mai noi, care mai scofâlciţi. Rugăciunile durează cam o jumătate de oră. După care n-am decât să mă retrag din calea unui val de oameni pe fugă. Se deschid tele­foanele mobile, sună într-un vacarm de nedescris. Unii sar direct în papuci şi, fără să se mai înşireteze, o iau de-a valma pe scări. Alţii nu-şi mai găsesc încălţările, vociferează şi caută în jur disperaţi. Bănuiesc că graba asta se datorează faptului că musulmanii trebuie să chiulească de la locul de muncă, pentru rugă­ciunile de peste zi. Şeicul Abu Al-Ola Nagi, numit şi imam, adică acel care conduce (rugă­ciunea, comunitatea, ţara), mă invită în biroul lui, care este şi sediul fundaţiei Taiba. Îmi explică, pe scurt, cam ce va să zică islamul. Un bun musulman mărturiseşte unicitatea lui Allah, se roagă de cinci ori pe zi, are ca scop în viaţă un pelerinaj la Mecca, ţine Ramadanul şi este milostiv, dă cu bucurie dania, adică dreptul săracului. Asta înseamnă, printre altele, că fiecare om înstărit, care are peste 850 de dolari necheltuiţi într-un an, adică în conturi sau în bunuri imobile, trebuie să plătească autorităţilor religioase 2,5% din suma respec­tivă. Daniile sunt folosite pentru a-i ajuta pe săraci, cu mâncare, haine, locuinţe şi locuri de rugăciune.

Colegul nostru Ahmed Jaber, fost militar palestinian, acum ziarist în România, ne-a ajutat să vorbim şi cu irakieni. Altfel, ei încă se tem şi de umbra lor.

Un drum ca de ţară, pe undeva prin Colentina. Intrăm într-o curte, peisaj de şantier. Gazda noastră se scuză, casa e în construcţie. Între cofraje şi betoane străluceşte un ditamai Cadillac vişiniu. O bijuterie din 1989, maşină de colecţie, ce să mai vorbim. Sigur că o probăm. Stai în ea ca-n sufragerie. Plimbarea o lăsăm pe data viitoare. Am venit până aici, totuşi, cu o treabă. Conform ritualului irakian, mai întâi intrăm în bucătărie. Dacă guşti din pâinea casei, deja eşti ridicat la rang de prieten. Apoi ne descălţăm, pentru că următoarea încăpere este şi locul de rugăciune. Şi cum tocmai e vre­mea, ni se spune să mai aşteptăm puţin. Domnul R., pentru că nu doreşte să-şi expună numele, este din oraşul Ramady, din sudul Irakului. A terminat facultatea de medicină în Bucureşti, la sfârşitul anilor ’70. Apoi a lucrat, ca medic, în armata irakiană. A revenit în Bucureşti, în 1991, pentru că „nu puteam să tac despre Saddam, aşa că mai bine am plecat.” S-a căsătorit cu o dâmboviţeancă de-a noastră, are doi copii, o fetiţă şi un băiat, şi câteva afaceri din care familia lui trăieşte decent, ba îi mai ajută şi pe alţi compatrioţi, care încă nu şi-au făcut un rost aici: „Toate rudele mele sunt în Ramady, am 11 fraţi şi surori, toţi cu familii. Casa mea părintească este vecină cu tancurile americane, că au o bază chiar acolo. O văd la televizor, de câte ori se întâmplă câte ceva. Zilnic sunt masacre pe străzi, se moare mai mult decât se trăieşte. Fraţii mei, chiar dacă au casele aproape unii de alţii, cam la 150 de metri, nu se pot vizita între ei. Eu aflu că au păţit ceva de-abia după câteva luni. Nu putem ţine legă­tura, sunt urmărite toate mijloacele de comuni­care, de la telefon până la internet. Chiar dacă vorbim, spunem doar banalităţi. Fratele meu zice că ei sunt bine, de pildă, şi apoi aflu că fiul lui e la închisoare, de câteva luni. De aceea ne temem, e o teroare acolo cum nu vă imaginaţi. Mult mai rău decât pe vremea lui Saddam”. Irakianul nostru se simte bine în România, nu-i vorbă, dar fericit nu va fi niciodată. Orice ar face, oricât de bine i-ar merge, îl doare situaţia din ţara lui.

Taguri: nr. 6 / iunie 2011 Tweet

Friday, June 3rd, 2011 at 5:35 pm, DOSAR, RSS feed