România arabo-chineză

Aşa, ca fapt divers… arabo-chinez

• În România există peste 14.000 de societăţi comerciale cu capital arab, în spe­cial în turism, alimentare si imobiliare
• Topul afaceristilor arabi consideraţi corecţi cuprinde nume sonore precum Jabri Tabrizi Ahmad, din Timisoara, fraţii Bacriz, din Craiova, sau Khalil Abi Chahine, asociat la F.C. Naţional.
• Lista arabilor controversaţi începe cu Fathi Taher, implicat în scandaluri gen Adevărul, Petromin sau Casa Radio, continuă cu Mohammad Murat, patronul Spring Time, si celebrul, de acum, Omar Hayssam.
• La capitolul afaceri necurate, de-a dreptul, excelează Zaher Iskandarani, con­damnat pentru contrabandă cu ţigări si, apoi, dispărut din ţară, Bassel Hatami, con­damnat pentru dare de mită, sau arabii implicaţi în Ţigareta II.
• Politic vorbind, arabii din România au socializat, de regulă, cu PSD, via Viorel Hrebenciuc. La Iasi, PSD a făcut chiar publică donaţia comunităţii arabe, în scopuri electo­rale, în valoare de peste două miliarde de lei.
• În România a pătruns, încet, dar sigur, si mafia chineză, specializată în taxe de pro­tecţie, recuperarea datoriilor si traficul de persoane sau droguri. Triade (crima organi­zată chineză) si-a trimis, deja, buzduganul: aproape 30 de chinezi au fost măcelăriţi si împachetaţi în valize.
• Pe post de bau-bau, în rândul micilor comercianţi chinezi, sunt cunoscuţi fraţii Chen, trei la număr, anchetaţi, în repetate rânduri, de Poliţia Română.
• Partea ilegală a comunităţii chineze din România s-a închegat cu ajutorul colone­lului Salitra, fost sef al Serviciului Pasapoarte si unul dintre întemeietorii complexului Europa. Întâmplător sau nu, colonelul a murit într-un accident de masină.
• Chinezii nu au parte de libertatea pre­sei nici în România. După ce a scris despre un incident din Europa, directorul ziarului Chinezii din România a fost omorât cu un glonţ tras în spate.
• Singura iesire în stradă a unui grup de chinezi din România s-a întâmplat în 2009, când au pichetat Ambasada Chinei, pentru că nu si-au primit salariile, câteva luni la rând. Erau muncitori în construcţii, când s-a încheiat contractul (ei au construit Mall-ul Cotroceni), si-au luat catrafusele si au ple­cat.

 

Zhuang Shuyu, vicepreşedintele „China Town”, a venit în România şi ca să-şi mărească familia. În China avea voie doar la un copil.

Spre deosebire de arabi, care bântuie peste tot prin România, îi vezi pe stradă, în magazi­ne, în pieţe, îi simţi, oarecum, ca fiind de pe-aici, asiaticii sunt mult mai retraşi. Deşi avem cea mai mare comunitate chineză din sud-estul Europei, nu ne prea întâlnim cu ea, în viaţa de zi cu zi. S-a aşezat, izolată, la periferia oraşelor, în zona angro, şi rareori iese de acolo. În Bucureşti, de pildă, chinezii sunt grupaţi în Colentina şi Voluntari, cât mai aproape de complexul Europa şi Dragonul Roşu. Buticăresc de dimineaţa până-n noapte, au magazinele lor alimentare, tot acolo, fast-food-urile şi ziarele lor. Nu se amestecă printre noi, decât ca excepţie. Eu, una, nu cunosc pe nimeni care să aibă vreun prieten sau vecin chinez. Şi realita­tea asta are, desigur, mai multe explicaţii. Una ar fi că suntem, totuşi, foarte diferiţi. Nu mai buni sau mai răi unii decât alţii, doar diferiţi. Şi, de data asta noi, românii, avem tendinţa de a fi reticenţi la ceea ce nu înţelegem. Cel puţin aşa susţine Cristina Neacşu, PR-ul unui grup de oameni de afaceri chinezi: „Eu am stat câţiva ani în China, ei sunt foarte primitori, foarte dră­guţi cu străinii. N-aş putea spune asta şi despre noi, când vine vorba de chinezi. Îi privim ciu­dat, cu suspiciune, nu facem eforturi să-i înţele­gem, să-i acceptăm, aşa cum sunt, nici atât. Si-atunci, sigur, ei se simt respinşi şi se retrag în lumea lor”. O altă explicaţie a izolării ar ţine de faptul că învaţă foarte greu limba română. Cei mai mulţi dintre ei o înţeleg, oarecum, dar o vorbesc puţin, spre deloc. Şi la asta se adaugă, desigur, stilul angro, confuz şi periculos. Mulţi dintre micii comercianţi iau marfa pe datorie, din China, apoi nu mai reuşesc, sau nu mai vor, s-o plătească. Atunci intră în scenă recuperato­rii, apar ameninţări, violenţe, ba chiar geaman­tane cu asiatici, pe lacurile din Bucureşti. Chinezii nu îndrăznesc să apeleze la poliţie, că poate îi mai întreabă si despre altele. Unii au probleme de sedere ilegală în România, alţii nu au documente pentru mărfuri. Si tot asa, un fel de-a soarecele si pisica, în care autorităţile românesti intervin destul de rar. Acestea fiind zise, nici nu ne mai întrebăm de ce chinezii trag obloanele si fug, pur si simplu, când se anunţă câte un control prin Europa, de pildă. Si, de regulă, controalele chiar se anunţă. Prietenii stiu de ce!

Avem, însă, si o veste bună. Si pentru chi­nezi, dar si pentru noi. În 19 iulie se va deschi­de China Town, undeva prin Afumaţi. Cel mai mare complex de acest gen din Europa, cu o investiţie de peste 100 de milioane de euro. Un loc în care, în sfârsit, chinezii au condiţii să se desfăsoare civilizat. Si, pe lângă ei, si noi. Vom avea, asadar, 1.500 de standuri cu preţuri de producător, cafenele, restaurante si alte spaţii de relaxare. Ce-ar fi să facem o vizită, în avans? Da, arată promiţător. O pădure de hale, parcări, spaţii administrative si, undeva, în spate, tere­nul pentru blocurile de locuit, grădiniţă si alte acareturi. În total, o suprafaţă de vreo 80 de hectare. Dincolo de poarta de la intrare, cu motive chinezesti, desigur, ne opresc paznicii. Spunem ce vrem, vine şeful lor. Da, nici o pro­blemă, doar să aprobe conducerea. Intrăm la administraţie, cu traducător. Si tot aşa stăm la taclale cu vicepreşedintele, domnul Zhuang Shuyu. Un personaj simpatic, deschis, o figură luminoasă, de adolescent, deşi a trecut de 40 de ani. Înţelege româneşte, mai şi vorbeşte, pe alo­curi, dar nu cursiv. A venit în România în 1998. Stia, de la prieteni, că e un mediu bun de afa­ceri, destul de sigur, fără evenimente sociale majore. Si-apoi, el iubeşte copiii, ceea ce, în China, nu se mai potrivea. Acum are trei, unul adus de acolo, doi născuţi aici. Merg la şcoli internaţionale, dar vorbesc şi româneşte. Afacerile familiei au crescut de la o firmă de încălţăminte, la început, până la China Town. Dacă s-a integrat? „Aşa-aşa”, ca să-l citez exact. Domnia sa crede că noi suntem mai vestici, glumeţi, prietenoşi, pe când ei, chinezii, sunt mai conservatori, un pic mai reticenţi. Asta nu înseamnă, însă, că nu are prieteni români. Locuieşte, cu familia, într-o vilă, şi păstrează toate tradiţiile din ţara sa. În mare, e mulţumit de viaţa din România. Cu un mic amendament, din zona business: „La voi mult control, mult interzis”.

Ca să vedem o Chină în miniatură, până se deschide China Town, avem de ales între com­plexul Europa şi Dragonul Roşu. Despre primul s-a tot scris, e o ţigănie în floare, la limita cea mai de jos a subiectului. Aşa că alegem a doua variantă, oarecum mai civilizată. Dar nu prea mult, să nu fie de deochi. Aceleaşi cârpe, genţi şi încălţări de firmă. Aceiaşi asiatici, obosiţi şi speriaţi. De orice control, de orice individ în uniformă rătăcit prin zonă. Ba chiar şi de nişte amărâţi de ziarişti. N-am scos de la ei mai mult de „buna ţiua” şi „nu inţeleţe”. Stiam, dintr-o experienţă anterioară, că sunt mult mai prietenoşi şi, brusc, înţeleg şi româneşte, dacă ziaristul are acordul administraţiei. Aşa că l-am cerut. Doamna Alina Butaş, assistant manager, ne-a spus că nu se poate fără o adre­să scrisă. Să facem fotografii, nici atât. Sigur că am făcut, până ne-au reperat băieţii de la pază. Zău dacă înţelegem ce poate fi secret de stat într-un angro chinezesc! Dar pot să fiu cumpărător, nu-i aşa? În scop documentar, evident. Altfel, Doamne fereşte! Si chiar am cumpărat o caricatură de tricou, dacă nu sun­teţi cuminţi vi-l fac cadou. Adidas, vezi bine, cu 15 lei, deşi pe un bileţel scria 10. Ei, etiche­tă, unde vă treziţi!? Domnul Jin, dacă şi-o fi spus numele real, zice că ăla e preţul de angro. A luat banii, i-a băgat în buzunarul pantaloni­lor şi mi-a întors spatele. Nici vorbă de bon fiscal, o pungă sau alte semne firave de comerţ civilizat.

Cât despre cererea scrisă, pe adresa admi­nistraţiei, sigur că am făcut-o. Si am tot sunat, pentru aprobare, câteva zile la rând. Ba nu era directorul, ba nu se putea vorbi cu el, ba ei sunt nişte oameni foarte ocupaţi. Din câte am mai văzut şi noi, la viaţa noastră, comportamentul standard al celor care au de ascuns ceva. Si cum ştim, deja, ce anume, din cultura generală, ne-am lăsat păgubaşi. Om mai vedea, chiar suntem curioşi cât de departe merge ancheta în cazul mafiei româno-arabo-chineze, din Portul Constanţa.

Taguri: nr. 6 / iunie 2011 Tweet

Friday, June 3rd, 2011 at 5:35 pm, DOSAR, RSS feed