România arabo-chineză

Începând cu anii ’90, ne-am pricop­sit cu niste nationalităti con­locuitoare noi: arabi, asiatici, africani, indieni. Unii au venit direct integraţi, ca să zic aşa, respectiv pe filiera unor structuri mafiote inter­naţionale. Si pentru că ei sunt cei mai vizibili, că, de, apar pe la televi­zor şi în presă, când li se înfundă câte ceva, suntem tentaţi să facem generalizări nedrepte. De genul toţi arabii şi chinezii sunt „aşa”. Nu vreau să cădem şi noi în acest păcat. Întâmplător, am cunoscut, în timp, o grămadă de arabi, chinezi, indieni sau congolezi foarte cumsecade. Doar că pădurea de străini a venit, evident, şi cu uscăturile sale. Avem, la pachet, un Omar Hayssan, de pildă, cu toate problemele din dotare. Dar şi un Raed Arafat, care ne salvează vieţi, pe banda rulantă numită SMURD. Si cum să-ţi mai ardă de generalizări aiurea, când palestinianul ăsta a făcut pentru România mai mult decât toate ministerele de sănătate la un loc?

Raed Arafat, părintele medicinei de urgenţă din România, acum subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii.

“La voi mult control, mult interzis”

Noi zicem că în România e rău şi plecăm pe rupte. Atât de rău încât culegem căpşunii Europei şi spălăm vasele şi fundurile Occi­dentului, uneori cu diploma de licenţa în buzu­nare. Şi-atunci de ce-or veni străinii să se stabi­lească în România? Că n-or fi toţi masochişti, nu? Ca răspuns, aşa, în general, cel mai adesea sunt invocate afacerile. Cu nuanţe începând de la categoria miliardarilor – gen Fathi Taher, cel mai bogat arab de pe la noi, cu o avere estima­tă la peste 200 de milioane de dolari – şi cobo­rând până la amărâţii de vânzători de zdrenţe din complexul Europa. Toţi se plâng de biro­craţia autohtonă, de taxe, impozite şi verificări în exces. În acelaşi timp, însă, recunosc că se descurcă. Şi că tocmai în asta constă exotismul mediului de afaceri românesc. Teoretic e dur, practic se-nmoaie. Depinde cu cine te însoţeşti şi cum baletezi între lege şi în afara ei. Se cere, mă-nţelegeţi, o anume graţie. Pe care arabii şi chinezii, comercianţi înnăscuţi, o cam au în sânge.

După afaceri, cu mai multe sau mai puţine ghilimele, motivele străinilor stabiliţi în România ţin de soartă, pur şi simplu, cu dra­mele şi comediile sale. Unii au venit la studii, s-au îndrăgostit, şi-au întemeiat aici o familie. Alţii au fugit de războaie (sirieni, libanezi, ira­kieni) sau au cerut azil politic (palestinieni, în special). Mulţi chinezi, să nu râdeţi, spun că au venit în România să se înmulţească. În China, dacă faci un al doilea copil, ai încălcat legea şi eşti pedepsit. Amenzi de mii de dolari, sterili­zare, au existat şi cazuri de tortură. În fine, am cunoscut şi un african care a fugit, mâncând pământul, de tocătura zilnică a nevestelor sale, vreo patru. Locuieşte la Cluj şi e în tandreţuri cu… a cincea.

Arabii musulmani ne-au explicat că ideea de moschee poate funcţiona ori­unde, chiar şi în stradă. Dacă e curat în jur, pur şi simplu te aşezi cu faţa spre Mecca. Si asta e moscheea în care te rogi.

Ca oameni obişnuiţi, nu prea avem de-a face nici cu miliardarii arabi, nici cu infractorii mărunţi şi chinezi de prin Europa. Cu mafia recent deranjată, româno-arabo-chineză, din Portul Constanţa, nici atât. În schimb, mergem la doctori libanezi sau palestinieni, facem cum­părături de la magazinul iordanianului din colţ, mâncăm la restaurantul indianului din Panduri, ne reparăm maşina la service-ul lui Riad, din Dorobanţi, sau ne tundem la salonul chinezoaicei Shu, din zona Traian. Altfel spus, trăim, deja, laolaltă. Ne intersectăm, ne dăm bună ziua, suntem vecini, uneori chiar prie­teni. Aşa că ne permitem şi să-i vizităm, nu? Ca să ne cunoaştem mai bine. Hai să începem cu un egiptean, că e în drumurile mele. De la magazinul lui, din Piaţa Norilor, cumpăr, de regulă, nectar de mango şi guava, o bunătate. Abdel Wali Messallam are o figură luminoasă, îmi zâmbeşte întotdeauna, are o vorbă bună, un gest potrivit. Uneori trec pe la el şi fără trea­bă, doar aşa, de-o înseninare. Am crezut tot timpul că omul ăsta chiar are motive pentru fericirea de la purtător. Acum, după ce l-am luat la întrebări, constat că n-are, cel puţin după măsura noastră, românească. După a lui, evaluările se fac altfel: „Mulţumesc la Dumnezeu, sunt sănătos, în rest, cum vrea El”. Ştiu că e musulman, aşa că întreb unde e Allah, atunci? „Dumnezeu, Allah, e unul, contează doar credinţa”. Cu o aşa filosofie de viaţă, egipteanul îmi povesteşte, amuzat de-a drep­tul, cum i-a ars magazinul din Giuleşti, cum i-au dărâmat ai lu’ Băsescu un altul, cum a luat-o de la zero, de câteva ori, numai în România. Unde a ajuns în 1995, „dintr-o întâmplare foarte întâmplătoare”: „Am termi­nat facultatea de inginer, în electricitate, la Cairo. Am venit ca turist, îmi place să văd, să călătoresc. Am vizitat, singur, Bucureştiul, Constanţa, Timişoara. Mi-a plăcut poporul, e călduros, am văzut alt stil de viaţă, la noi e multă sărăcie. Si-am zis să rămân. Mi-a fost foarte greu la început, am dormit pe stradă, am mâncat din gunoaie. Apoi m-am angajat la cineva, am cunoscut-o pe soţie, ne-am căsăto­rit, în 1998. Adunasem ceva bani, aşa că ne-am făcut o firmă, în domeniul alimentar”. Mai un incendiu, mai o demolare, altă piaţă, altă afa­cere. Din 5 octombrie 2000, Messallam şi-a des­chis magazinul din Timpuri Noi. Îl gospodă­reşte împreună cu soţia, muncesc amândoi, cam 14 ore pe zi. Între timp şi-au cumpărat o casă, cu un pic de teren, în Ghermăneşti. Au solar, sâmbăta şi duminica fac agricultură. E o plăcere să le ofere clienţilor produse proaspete, muncite de ei. E şi o obligaţie religioasă, cel puţin la egipteni: „La noi fiecare bucată de pământ e viaţă, la voi e buruieni. Râdeau veci­nii de mine că, ai venit tu, egipteanul, să faci agricultură la noi! Acum mă copiază, au văzut câte poţi face pe o palmă de pământ. Dumnezeu a dat de toate la voi, munte, mare, pământ bun, petrol, dar eu nu ştiu ce faceţi cu asta. Toată lumea consumă, nimeni nu produ­ce. Nu ştiu cum sunteţi aşa, că e păcat!”

Dr. Samir, palestinian, susţine că stomatologia nu e mare afacere, cel puţin în România: „Munceşti doar pentru datoriile la stat!”

Chinezii se bat pe cetăţenia română

Statisticile Oficiului Român pentru Imigrări (ORI) – în luna martie 2011 – arată că numărul celor mai mulţi străini care doresc să muncească sau să se stabilească în ţara noastră este reprezentat de basarabeni (17.612) şi apoi de cetăţenii turci (8.939). Situaţie explicabilă, primii sunt tot români, sunt fraţii noştri, ceilalţi sunt vecini cu noi la Marea Neagră, mulţi dintre ei au afaceri în România. După aceştia, cei care solicită cel mai mult dreptul de şedere/ cetăţenia română sunt chinezii. Până în luna martie anul curent, s-au stabilit legal în România 6.995 de cetăţeni chinezi, circa 3.780 de arabi (sirieni şi libanezi), urmaţi de 1.501 de sârbi, 704 de marocani, 600 de pakistanezi ş.a.m.d. În total, numărul străinilor cu docu­mente valabile în România anului 2011 se ridică la 59.870, cu 15.114 mai mulţi decât în 2007. Cei mai mulţi dintre aceştia au rezi­denţă temporară pe teritoriul nostru – 21.484, urmează cei pentru studii – 12.794, persoanele care locuiesc permanent 7.291 şi sunt angajate ale diferitelor companii de la noi 6.525, restul aflându-se în România fie pentru reîntregirea familiei, fie pentru acte comerciale sau alte scopuri prevăzute în lege.

Pentru ca o persoană de altă cetăţenie decât cea română să obţină dreptul de şedere permanentă în România, trebuie să fi locuit aici continuu şi legal, în ultimii cinci ani. Şederea e considerată continuă atunci când cetăţeanul nu a lipsit din România mai mult de şase luni şi nu depăşeşte, per totalul celor cinci ani, zece luni de absenţă. Este con­siderată legală dacă în decursul celor cinci ani nu a fost dispusă nici o măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional. O altă condiţie importantă este respectarea la sânge a legislaţiei româneşti, că doar n-o să ne pricopsim cu străini care prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională. Dacă o persoană străină are doar drept de şedere temporară pentru studii sau tocmai a solicitat statutul de azilant sau beneficiar al protecţiei umanitare temporare, nu poate obţine dreptul de şedere perma­nentă. De asemenea, nu au dreptul la şedere permamentă cei care au viză sau drept de şedere conferit de viza diplomatică sau de serviciu. Obţin statut de azilant-refugiat, cetăţenii străini care pot dovedi că în ţările de origine au fost persecutaţi (din motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice, apartenenţă la un grup social).

Următoarea vizită este la dentist. Dr. Samir ne primeşte în cabinetul particular, undeva prin Drumul Taberei. Despre ţara lui? „Noi, palestinienii, n-avem ţară. Am azil politic, toate drepturile, în afară de vot. Pot să obţin şi cetăţenia, dar, sincer, mi-e lene, e mult de umblat”. Stomatologul nostru a venit în România în 1993. După anul pregătitor, a făcut facultatea, apoi specializările în ortodonţie şi implantologie. S-a căsătorit cu o siriancă, far­macistă, au doi băieţi, locuiesc în Balta Albă. Mama soţiei este româncă, din Ploieşti. Prin urmare, trăiesc într-un stil româno-arab, musulmano-ortodox, sau invers: „Eu particip la Paştele şi Crăciunul vostru, voi sunteţi cu mine la Ramadan, chiar sunt bine tratat, mă simt integrat în România. Şi pacienţii mă înţeleg, atunci când e vremea de rugăciune, întrerup lucrarea şi mă rog. Am probleme doar ca afacere, în zona asta lucrurile sunt gândite prost. Prea multe taxe şi impozite, muncim foarte mult pentru bani puţini. Practic, dacă ai o afacere cinstită, munceşti doar pentru dato­riile la stat”. Îl mai întreb de rude, prieteni: „Mai am şase fraţi, toţi împrăştiaţi prin lume. La mine acasă, lângă Bethlehem, n-am fost de 30 de ani. Degeaba mi-e dor, că n-am voie. Prieteni? Sigur, SRI, KGB… E glumă, da, am prieteni, arabi şi români, nu trăim izolat”.

Un restaurant arăbesc din Colentina, ora prânzului. Sala de mese este goală. Puhoi de bărbaţi se înghesuie la intrarea din spate. Unii apar de după colţuri, alţii coboară din maşini luxoase. Unii sunt în haine ponosite, de muncă de jos, alţii poartă ţinută business, de ultim ca­talog de modă. Cu toţii se descalţă înainte de-a intra în moschee. Adică într-o încăpere altfel obişnuită, în care imamul deja a dat tonul la rugăciune. Bărbaţii ascultă, repetă, se închină. Cu fruntea din ce în ce mai aplecată, până în

ţărână. Mă rog, până la podele, în cazul de faţă. Uşa e deschisă, dar are un paznic bun. Un băieţel de vreo opt ani îmi spune, zâmbind, că nu e voie să intru: „La femeie obligat să are pe cap acoperit!” Sigur că da, doar mă uit de afară. Ca să văd mai bine, trebuie să ordonez grăma­da de pantofi sau să calc peste ei. Aleg prima variantă. Care de buticuri din Europa, care de firmă. Care mai noi, care mai scofâlciţi. Rugăciunile durează cam o jumătate de oră. După care n-am decât să mă retrag din calea unui val de oameni pe fugă. Se deschid tele­foanele mobile, sună într-un vacarm de nedescris. Unii sar direct în papuci şi, fără să se mai înşireteze, o iau de-a valma pe scări. Alţii nu-şi mai găsesc încălţările, vociferează şi caută în jur disperaţi. Bănuiesc că graba asta se datorează faptului că musulmanii trebuie să chiulească de la locul de muncă, pentru rugă­ciunile de peste zi. Şeicul Abu Al-Ola Nagi, numit şi imam, adică acel care conduce (rugă­ciunea, comunitatea, ţara), mă invită în biroul lui, care este şi sediul fundaţiei Taiba. Îmi explică, pe scurt, cam ce va să zică islamul. Un bun musulman mărturiseşte unicitatea lui Allah, se roagă de cinci ori pe zi, are ca scop în viaţă un pelerinaj la Mecca, ţine Ramadanul şi este milostiv, dă cu bucurie dania, adică dreptul săracului. Asta înseamnă, printre altele, că fiecare om înstărit, care are peste 850 de dolari necheltuiţi într-un an, adică în conturi sau în bunuri imobile, trebuie să plătească autorităţilor religioase 2,5% din suma respec­tivă. Daniile sunt folosite pentru a-i ajuta pe săraci, cu mâncare, haine, locuinţe şi locuri de rugăciune.

Colegul nostru Ahmed Jaber, fost militar palestinian, acum ziarist în România, ne-a ajutat să vorbim şi cu irakieni. Altfel, ei încă se tem şi de umbra lor.

Un drum ca de ţară, pe undeva prin Colentina. Intrăm într-o curte, peisaj de şantier. Gazda noastră se scuză, casa e în construcţie. Între cofraje şi betoane străluceşte un ditamai Cadillac vişiniu. O bijuterie din 1989, maşină de colecţie, ce să mai vorbim. Sigur că o probăm. Stai în ea ca-n sufragerie. Plimbarea o lăsăm pe data viitoare. Am venit până aici, totuşi, cu o treabă. Conform ritualului irakian, mai întâi intrăm în bucătărie. Dacă guşti din pâinea casei, deja eşti ridicat la rang de prieten. Apoi ne descălţăm, pentru că următoarea încăpere este şi locul de rugăciune. Şi cum tocmai e vre­mea, ni se spune să mai aşteptăm puţin. Domnul R., pentru că nu doreşte să-şi expună numele, este din oraşul Ramady, din sudul Irakului. A terminat facultatea de medicină în Bucureşti, la sfârşitul anilor ’70. Apoi a lucrat, ca medic, în armata irakiană. A revenit în Bucureşti, în 1991, pentru că „nu puteam să tac despre Saddam, aşa că mai bine am plecat.” S-a căsătorit cu o dâmboviţeancă de-a noastră, are doi copii, o fetiţă şi un băiat, şi câteva afaceri din care familia lui trăieşte decent, ba îi mai ajută şi pe alţi compatrioţi, care încă nu şi-au făcut un rost aici: „Toate rudele mele sunt în Ramady, am 11 fraţi şi surori, toţi cu familii. Casa mea părintească este vecină cu tancurile americane, că au o bază chiar acolo. O văd la televizor, de câte ori se întâmplă câte ceva. Zilnic sunt masacre pe străzi, se moare mai mult decât se trăieşte. Fraţii mei, chiar dacă au casele aproape unii de alţii, cam la 150 de metri, nu se pot vizita între ei. Eu aflu că au păţit ceva de-abia după câteva luni. Nu putem ţine legă­tura, sunt urmărite toate mijloacele de comuni­care, de la telefon până la internet. Chiar dacă vorbim, spunem doar banalităţi. Fratele meu zice că ei sunt bine, de pildă, şi apoi aflu că fiul lui e la închisoare, de câteva luni. De aceea ne temem, e o teroare acolo cum nu vă imaginaţi. Mult mai rău decât pe vremea lui Saddam”. Irakianul nostru se simte bine în România, nu-i vorbă, dar fericit nu va fi niciodată. Orice ar face, oricât de bine i-ar merge, îl doare situaţia din ţara lui.

Aşa, ca fapt divers… arabo-chinez

• În România există peste 14.000 de societăţi comerciale cu capital arab, în spe­cial în turism, alimentare si imobiliare
• Topul afaceristilor arabi consideraţi corecţi cuprinde nume sonore precum Jabri Tabrizi Ahmad, din Timisoara, fraţii Bacriz, din Craiova, sau Khalil Abi Chahine, asociat la F.C. Naţional.
• Lista arabilor controversaţi începe cu Fathi Taher, implicat în scandaluri gen Adevărul, Petromin sau Casa Radio, continuă cu Mohammad Murat, patronul Spring Time, si celebrul, de acum, Omar Hayssam.
• La capitolul afaceri necurate, de-a dreptul, excelează Zaher Iskandarani, con­damnat pentru contrabandă cu ţigări si, apoi, dispărut din ţară, Bassel Hatami, con­damnat pentru dare de mită, sau arabii implicaţi în Ţigareta II.
• Politic vorbind, arabii din România au socializat, de regulă, cu PSD, via Viorel Hrebenciuc. La Iasi, PSD a făcut chiar publică donaţia comunităţii arabe, în scopuri electo­rale, în valoare de peste două miliarde de lei.
• În România a pătruns, încet, dar sigur, si mafia chineză, specializată în taxe de pro­tecţie, recuperarea datoriilor si traficul de persoane sau droguri. Triade (crima organi­zată chineză) si-a trimis, deja, buzduganul: aproape 30 de chinezi au fost măcelăriţi si împachetaţi în valize.
• Pe post de bau-bau, în rândul micilor comercianţi chinezi, sunt cunoscuţi fraţii Chen, trei la număr, anchetaţi, în repetate rânduri, de Poliţia Română.
• Partea ilegală a comunităţii chineze din România s-a închegat cu ajutorul colone­lului Salitra, fost sef al Serviciului Pasapoarte si unul dintre întemeietorii complexului Europa. Întâmplător sau nu, colonelul a murit într-un accident de masină.
• Chinezii nu au parte de libertatea pre­sei nici în România. După ce a scris despre un incident din Europa, directorul ziarului Chinezii din România a fost omorât cu un glonţ tras în spate.
• Singura iesire în stradă a unui grup de chinezi din România s-a întâmplat în 2009, când au pichetat Ambasada Chinei, pentru că nu si-au primit salariile, câteva luni la rând. Erau muncitori în construcţii, când s-a încheiat contractul (ei au construit Mall-ul Cotroceni), si-au luat catrafusele si au ple­cat.

 

Zhuang Shuyu, vicepreşedintele „China Town”, a venit în România şi ca să-şi mărească familia. În China avea voie doar la un copil.

Spre deosebire de arabi, care bântuie peste tot prin România, îi vezi pe stradă, în magazi­ne, în pieţe, îi simţi, oarecum, ca fiind de pe-aici, asiaticii sunt mult mai retraşi. Deşi avem cea mai mare comunitate chineză din sud-estul Europei, nu ne prea întâlnim cu ea, în viaţa de zi cu zi. S-a aşezat, izolată, la periferia oraşelor, în zona angro, şi rareori iese de acolo. În Bucureşti, de pildă, chinezii sunt grupaţi în Colentina şi Voluntari, cât mai aproape de complexul Europa şi Dragonul Roşu. Buticăresc de dimineaţa până-n noapte, au magazinele lor alimentare, tot acolo, fast-food-urile şi ziarele lor. Nu se amestecă printre noi, decât ca excepţie. Eu, una, nu cunosc pe nimeni care să aibă vreun prieten sau vecin chinez. Şi realita­tea asta are, desigur, mai multe explicaţii. Una ar fi că suntem, totuşi, foarte diferiţi. Nu mai buni sau mai răi unii decât alţii, doar diferiţi. Şi, de data asta noi, românii, avem tendinţa de a fi reticenţi la ceea ce nu înţelegem. Cel puţin aşa susţine Cristina Neacşu, PR-ul unui grup de oameni de afaceri chinezi: „Eu am stat câţiva ani în China, ei sunt foarte primitori, foarte dră­guţi cu străinii. N-aş putea spune asta şi despre noi, când vine vorba de chinezi. Îi privim ciu­dat, cu suspiciune, nu facem eforturi să-i înţele­gem, să-i acceptăm, aşa cum sunt, nici atât. Si-atunci, sigur, ei se simt respinşi şi se retrag în lumea lor”. O altă explicaţie a izolării ar ţine de faptul că învaţă foarte greu limba română. Cei mai mulţi dintre ei o înţeleg, oarecum, dar o vorbesc puţin, spre deloc. Şi la asta se adaugă, desigur, stilul angro, confuz şi periculos. Mulţi dintre micii comercianţi iau marfa pe datorie, din China, apoi nu mai reuşesc, sau nu mai vor, s-o plătească. Atunci intră în scenă recuperato­rii, apar ameninţări, violenţe, ba chiar geaman­tane cu asiatici, pe lacurile din Bucureşti. Chinezii nu îndrăznesc să apeleze la poliţie, că poate îi mai întreabă si despre altele. Unii au probleme de sedere ilegală în România, alţii nu au documente pentru mărfuri. Si tot asa, un fel de-a soarecele si pisica, în care autorităţile românesti intervin destul de rar. Acestea fiind zise, nici nu ne mai întrebăm de ce chinezii trag obloanele si fug, pur si simplu, când se anunţă câte un control prin Europa, de pildă. Si, de regulă, controalele chiar se anunţă. Prietenii stiu de ce!

Avem, însă, si o veste bună. Si pentru chi­nezi, dar si pentru noi. În 19 iulie se va deschi­de China Town, undeva prin Afumaţi. Cel mai mare complex de acest gen din Europa, cu o investiţie de peste 100 de milioane de euro. Un loc în care, în sfârsit, chinezii au condiţii să se desfăsoare civilizat. Si, pe lângă ei, si noi. Vom avea, asadar, 1.500 de standuri cu preţuri de producător, cafenele, restaurante si alte spaţii de relaxare. Ce-ar fi să facem o vizită, în avans? Da, arată promiţător. O pădure de hale, parcări, spaţii administrative si, undeva, în spate, tere­nul pentru blocurile de locuit, grădiniţă si alte acareturi. În total, o suprafaţă de vreo 80 de hectare. Dincolo de poarta de la intrare, cu motive chinezesti, desigur, ne opresc paznicii. Spunem ce vrem, vine şeful lor. Da, nici o pro­blemă, doar să aprobe conducerea. Intrăm la administraţie, cu traducător. Si tot aşa stăm la taclale cu vicepreşedintele, domnul Zhuang Shuyu. Un personaj simpatic, deschis, o figură luminoasă, de adolescent, deşi a trecut de 40 de ani. Înţelege româneşte, mai şi vorbeşte, pe alo­curi, dar nu cursiv. A venit în România în 1998. Stia, de la prieteni, că e un mediu bun de afa­ceri, destul de sigur, fără evenimente sociale majore. Si-apoi, el iubeşte copiii, ceea ce, în China, nu se mai potrivea. Acum are trei, unul adus de acolo, doi născuţi aici. Merg la şcoli internaţionale, dar vorbesc şi româneşte. Afacerile familiei au crescut de la o firmă de încălţăminte, la început, până la China Town. Dacă s-a integrat? „Aşa-aşa”, ca să-l citez exact. Domnia sa crede că noi suntem mai vestici, glumeţi, prietenoşi, pe când ei, chinezii, sunt mai conservatori, un pic mai reticenţi. Asta nu înseamnă, însă, că nu are prieteni români. Locuieşte, cu familia, într-o vilă, şi păstrează toate tradiţiile din ţara sa. În mare, e mulţumit de viaţa din România. Cu un mic amendament, din zona business: „La voi mult control, mult interzis”.

Ca să vedem o Chină în miniatură, până se deschide China Town, avem de ales între com­plexul Europa şi Dragonul Roşu. Despre primul s-a tot scris, e o ţigănie în floare, la limita cea mai de jos a subiectului. Aşa că alegem a doua variantă, oarecum mai civilizată. Dar nu prea mult, să nu fie de deochi. Aceleaşi cârpe, genţi şi încălţări de firmă. Aceiaşi asiatici, obosiţi şi speriaţi. De orice control, de orice individ în uniformă rătăcit prin zonă. Ba chiar şi de nişte amărâţi de ziarişti. N-am scos de la ei mai mult de „buna ţiua” şi „nu inţeleţe”. Stiam, dintr-o experienţă anterioară, că sunt mult mai prietenoşi şi, brusc, înţeleg şi româneşte, dacă ziaristul are acordul administraţiei. Aşa că l-am cerut. Doamna Alina Butaş, assistant manager, ne-a spus că nu se poate fără o adre­să scrisă. Să facem fotografii, nici atât. Sigur că am făcut, până ne-au reperat băieţii de la pază. Zău dacă înţelegem ce poate fi secret de stat într-un angro chinezesc! Dar pot să fiu cumpărător, nu-i aşa? În scop documentar, evident. Altfel, Doamne fereşte! Si chiar am cumpărat o caricatură de tricou, dacă nu sun­teţi cuminţi vi-l fac cadou. Adidas, vezi bine, cu 15 lei, deşi pe un bileţel scria 10. Ei, etiche­tă, unde vă treziţi!? Domnul Jin, dacă şi-o fi spus numele real, zice că ăla e preţul de angro. A luat banii, i-a băgat în buzunarul pantaloni­lor şi mi-a întors spatele. Nici vorbă de bon fiscal, o pungă sau alte semne firave de comerţ civilizat.

Cât despre cererea scrisă, pe adresa admi­nistraţiei, sigur că am făcut-o. Si am tot sunat, pentru aprobare, câteva zile la rând. Ba nu era directorul, ba nu se putea vorbi cu el, ba ei sunt nişte oameni foarte ocupaţi. Din câte am mai văzut şi noi, la viaţa noastră, comportamentul standard al celor care au de ascuns ceva. Si cum ştim, deja, ce anume, din cultura generală, ne-am lăsat păgubaşi. Om mai vedea, chiar suntem curioşi cât de departe merge ancheta în cazul mafiei româno-arabo-chineze, din Portul Constanţa.

Oficial, străinii din România sunt cuminţi

Ne-am interesat la Oficiul Român pentru Imigrăridacă toţi cetăţenii care au drept de sedere în ţara noastră vorbesc limba română. Dr. Nelu Pop, director general ORI, chestor principal de poliţie, ne-a răspuns: „Este reco­mandat pentru cetăţenii străini care aleg să vină la muncă în România să deţină cunostinţe minime de limbă română, în funcţie de specificul muncii prestate, dar nu este obligatoriu.” Altfel stau lucrurile cu cei care doresc să obţină cetăţenia română. Acestia, potrivit Legii nr. 21/1991, republicată în 2010, articolul 8, alineatul f, trebuie să cunoască limba română şi să aibă noţiuni ele­mentare de cultură si civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.

Dacă există cetăţeni străini care au drept de sedere la noi si sunt la zi cu toate docu­mentele, evident, ca în orice ţară din lume, există si persoane care locuiesc ilegal. Potrivit acelorasi date oferite revistei Flacăra de către ORI, între ianuarie 2010 si martie 2011 au fost depistaţi ilegali 4.791 de cetăţeni străini. După moldoveni si turci, cei mai mulţi provin din China – 397, Tunisia – 338, Serbia – 171, Maroc – 134, Israel – 128, Ucraina – 122, SUA – 98 si India – 87.

„Referitor la comunităţile de cetăţeni străini constituite, acestea nu creează proble­me din punct de vedere al respectării legi­slaţiei privind domeniul migraţiei. Din prac­tică s-au constatat unele dificultăţi, indivi­duale, în ceea ce priveste gestionarea docu­mentelor, nerespectarea termenelor stabilite la reglementarea dreptului de sedere confe­rit de viză sau a unor decizii administrative emise de către ORIetc.,dar, per ansamblu, nu avem probleme mari legate de comunităţile de străini stabiliţi pe teritoriul nostru”, ne-a explicat dr. Nelu Pop, director general ORI, chestor principal de poliţie.

Asta nu înseamnă, însă, că nu sunt si des­tui cetăţeni străini care calcă alături de legea penală românească. Potrivit ORI, în primele trei luni ale acestui an, 2.014 cetăţeni străini au comis diverse infracţiuni. Top 10 la capito­lul infracţiuni arată astfel: basarabeni, turci, ucraineni, sârbi, sirieni, pakistanezi, chinezi, irakieni, egipteni si albanezi. Cele mai multe infracţiuni sunt cele legate de trecerea frau­duloasă a frontierei – 892 de cazuri, fals pri­vind identitatea – 139, contrabandă – 106, evaziune fiscală – 102 cazuri, uz de fals – 55, înselăciune – 47, restul de 673 de cazuri fiind incluse la alte categorii de fapte penale.