De prea multe ori, în ultimii ani, ştirile despre românii plecaţi peste graniţe cuprind cuvinte din registrul cronicii negre. De prea multe ori nume ale compatrioţilor noştri sunt asociate cuvintelor jaf, viol, crimă, tâlhărie, cerşetorie etc. Oare numai asta fac românii atunci când trec graniţele ţării? Oare nu există şi contragreutatea, ştirea pozitivă, exemplul de succes? Ba da, desigur că există. Un asemenea subiect l-am descoperit la Viena, în locul unde ne-am fi aşteptat mai puţin: la Operă.
Clădirea Operei din Viena. Intrarea artiştilor. Prima uşă după magazinul de CD-uri. O deschidem şi păşim înăuntru. O cameră cu pază. Suntem la Viena dar, totuşi, nu oricine poate pătrunde pe aici fără a fi invitat. Pe noi ne aşteaptă Liviu Burz. Basul Liviu Burz. Angajat, de 11 ani, al Operei din Viena. Unul dintre cei 11 români (stranie coincidenţă de numere) care lucrează aici. O adevărată colonie românească.
Intrăm în măruntaiele clădirii. Un coridor lung, luminat de neoane. Nimic spectaculos, doar funcţional şi curat, aproape aseptic. Splendoarea arhitecturii edificiului se estompează aici, în backstage, pe coridoarele care se intersectează ca într-un mic labirint.
Terminată în 1869, clădirea neo- renascentistă a devenit, în zilele noastre, unul dintre obiectivele turistice care trebuie neapărat văzute, odată ajuns în capitala Austriei. Un mic amănunt de culoare: locuitorii Vienei nu au fost deloc entuziasmaţi, în epocă, de construcţie. O considerau mult prea modestă, fie şi prin comparaţie cu Heinrichshof, o reşedinţă privată din apropiere, distrusă ulterior în bombardamentele din cel de-al Doilea Război. Cu toate acestea, la inaugurarea Operei, din 25 mai 1869, s-a cântat Don Giovanni de Mozart, din asistenţă făcând parte împăratul Franz Josef şi împărăteasa Elisabeta, cea care a rămas în istoria populară sub numele de Sissi.
Drumul pe coridoarele Operei ne duce la cafeneaua artiştilor, aşa cum am denumit-o noi, prin raportarea la experienţele de acasă. Ne aşezăm la o masă în secţiunea rezervată fumătorilor. Există şi aşa ceva, e normal. La Viena. O cafea aici e cel puţin la jumătate de preţ faţă de orice local din centrul Vienei. Şi asta e normal. Tot la Viena.
Lăsăm comparaţiile pe altădată şi ascultăm povestea lui Liviu Burz. în fond, de asta suntem aici. Acum 11 ani a venit să dea o audiţie la Opera din Viena. Nu avea mari speranţe. Pe vremea aceea cânta în corul Filarmonicii din Cluj. A fost bun. A impresionat. Şi, fără să conteze nimic altceva, l-au angajat. Arta nu are naţionalitate. Şi, mai ales, arta de valoare. De atunci încoace cântă la Opera din Viena, are concerte, turnee în lume (în special Asia este o destinaţie favorită) şi o viaţă în Austria. Ne întrerupem din discuţie pentru a-l saluta pe Ion Ţibrea. Bas şi el. E clujean, născut în 1963. A fost lector universitar la Cluj şi a desfăşurat o bogată activitate solistică, remarcându-se, în primul rând, pe podiumul de concert. în ţară a cântat cu toate filarmonicile şi cu Orchestra Radio şi este laureat al mai multor concursuri de interpretare. Şi, din 2003, este angajat, şi el, al Operei din Viena.
Cei doi ne spun că ne vor lăsa câteva minute singuri. Trebuie să se schimbe în costumele de scenă. în curând va începe spectacolul din seara aceea. Ştiam de la început convenţia aşa că îi aşteptăm. Se întorc rapid, costumaţi, prilej cu care realizăm şi imaginea din aceste pagini. îl întrebăm şi pe Ion Ţibrea cum a fost la audiţia pentru corul principal, dacă a contat că vine din România. „N-a fost important că sunt eu român. Aici e altfel. Ai ştiut, ai putut – e în regulă. Totul se raportează numai la valoare”. Normal. Din nou. La Viena.
„Da. Aşa e. Eu, de exemplu, am 82 de opere învăţate”, confirmă şi Liviu Burz. „Aici, în cor, sunt reprezentanţi din 17 ţări dar nu contează absolut deloc cine ce naţie e. Contează doar să-şi facă bine treaba.” După care ne spune şi că, pentru cei de-aici, faptul că sunt atât de mulţi români contează în alte feluri, artistice, mai degrabă. Un mic exemplu: pentru prima dată în istoria Operei din Viena, la balul Operei din 2010 s-a cântat folclor românesc.
Cei doi pleacă pe scenă. începe spectacolul, transmis într-un circuit intern TV şi în cafeneaua unde am rămas să ne bem cafelele, aştep- tându-i să se întoarcă în pauză.
Revin. Reluăm discuţia şi aflăm informaţii mai puţin cunoscute, cel puţin publicului românesc. Opera din Viena este o adevărată industrie, una dintre primele cinci opere din lume şi se joacă în fiecare seară cu sala plină, adică aproape 2.000 de spectatori. Sunt 20 de reprezentaţii pe lună şi totul se cântă în original. Este opera cu cel mai mare repertoriu din lume.
Ne despărţim. Pentru Ion Ţibrea şi Liviu Burz, ca şi pentru ceilalţi români de la Opera din Viena, să fie aici reprezintă o confirmare a propriei lor valori, o recunoaştere, din toate punctele de vedere, din partea celorlalţi, şi o şansă, aşa cum ei înşişi ne-au spus, de a cânta alături de cele mai mari nume mondiale. Pentru noi, scurtul intermezzo pe coridoarele ascunse spectatorilor a însemnat un nou prilej de a constata că în spatele unuia dintre cele mai de preţ simboluri ale acestei ţări nu se ascunde nimic altceva decât normalitate.
