Un weekend prelungit în Cetatea eternă e mai nimerit poate ca oricând în aprilie. Paştele, Colosseu, cappuccino, Vatican, un vin roşu, Columna lui Traian, o plimbare cu trăsura…

Roma, aşa cum am văzut-o eu, este un oraş accesibil şi „sociabil“. Şi nu mă refer doar la sutele de români pe care i-am întâlnit pe acolo (la un moment dat am avut chiar impresia că sunt mai mulţi de-ai noştri decât de-ai lor), ci la atmosfera care, pur şi simplu, emană de peste tot; mă refer la faptul că este un oraş cu pomi verzi şi temperaturi pozitive în mijlocul lui decembrie, că poţi umbla pe jos fără să respiri noxe de eşapament, că oriunde întorci privirea mai ai vreo pietricică, vreun sit sau vreo fântână măiastră de tras în poze. Italienii sunt simpatici încă de la aeroport, limba sună cunoscut, cappuccino e „dolce“ aproape oriunde, cu pastele am eu o problemă, dar cine le iubeşte o să creadă că a nimerit în Rai.

Cetatea eternă are totuşi problemele ei… Şi asta pentru că milioanele de turişti care ajung acolo anual nu o fac pentru teatre, operă sau cluburi, pentru scena gay (sau pentru oricare altă scenă), cum ar zice unii, pentru contemporaneitate… Se duc pentru „scena“ aceea minunată care se întinde de la Pincio (una dintre cele şapte coline ale Romei) la Vatican sau pentru oricare alt punct aşezat la înălţime, ca să poată admira în voie frumuseţea oraşului. Deşi, evident, ca oricare alt oraş european, Roma musteşte de modernism. Dar turiştii aleargă mai ales după grandoarea trecutului ei, acum restaurat, restructurat şi mai uşor de vizitat ca oricând.

Acolo unde sunt atracţiile (Colosseumul, Vaticanul, vechile palate etc.) e un haos permanent, fascinant pe de o parte, obositor pe de alta. Inima oraşului antic, şi zona cu cele mai multe rămăşiţe, se întinde de la Capitoliu până la dealurile Quirinal. Mai întâi, dacă vii dinspre Via Nazionale, o să fii surprins de o străduţă îngustă şi umbroasă, care coboară în trepte către o piaţetă. Poţi păţi la fel ca mine: te muţi mai la dreapta, încercând să cauţi cel mai nimerit unghi ca să fotografiezi aleea cu pricina şi wooops!, Columna lui Traian îţi apare splendid în faţa ochilor şi-a camerei tale foto. La început o vezi mică, pe urmă n-o să ştii cum s-o determini să-ţi încapă în poză. La vreo sută de metri, există o staţie de taximetrişti: ei, undeva pe acolo e ideal să stai ca să-ţi iasă nişte fotografii de revistă. Tabloul e completat fantastic de cele câteva trăsuri care aşteaptă muşteriii. Peste drum, palatul acela imens, cu zeci de trepte pe care se află sute de turişti, cu grădini şi fântâni arteziene laterale, e Mausoleul soldatului necunoscut. În stânga lui, departe, la vreun kilometru, se vede Colosseumul. În spate, Roma veche, Forumul Imperial şi cea mai râvnită zonă rezidenţială antică, Palatinul, unde excesele sexuale ale împăraţilor şi politicienilor erau mânate mai ales de pasiunea cu care complotau unii împotriva celorlalţi. Intrarea în Forum e la fel de liberă ca şi acum 2.000 de ani, când aici era principalul business-center al Imperiului. Marele Colosseum e turtit puţin într-o parte, acolo unde şi-a pierdut o bună bucată de arenă. Dar tot impunător e. Ca să intri, stai la coadă cel puţin jumătate de oră, suficient să te gândeşti la luptele şi ofrandele sângeroase care aveau loc în faţa împăratului şi-a unei Rome extrem de gălăgioase şi excitate de ceea ce vedea. Ca să urci la cel de-al treilea nivel, poţi folosi liftul, sau poţi încerca scările cu trepte înalte şi înclinate, concepute aşa special pentru o mai bună scurgere a apei. Foarte interesant, mai ales într-o zi de duminică, atunci când maşinile nu au acces pe acolo, ar fi să te plimbi pe Appia Antica. De la 10:00 la 15:00 există chiar nişte tururi gratis ale parcului Appian, cu plecare de la Biroul Parco dell’Appia.

Bocca della Veritá e pe bune. Pe vremuri, era gura unui canal. Acum, toată lumea vrea să verifice legenda: muşcă sau nu? Pentru asta, merge în Piazza Bocca della Veritá. De acolo, nu mai e mult până la Fontana di Trevi. Pe vremuri, ca să ai noroc în dragoste, trebuia să arunci trei bănuţi. Toată lumea făcea asta, era o tradiţie încetăţenită, care acum nu mai e permisă. Spectacolul uman e continuu şi foarte atent urmărit de un grup de imigranţi de culoare şi arabi. Îţi recomand să ai mare grijă la genţi, portofele, mobile, camere foto şi, în general, la tot ce ai asupra ta. Dacă te întrebi ce s-a întâmplat cu monedele care aterizau în impresionanta fântână, cu scopuri atât de nobile (vezi Doamne!, în beneficiul dragostei), îţi spun eu căci am dat peste un articol interesant: Tribunalul italian, scria în ziar, a ajuns la concluzia că bărbatul care scotea de ani de zile banii din Fontana di Trevi nu a furat din averea publică. Se spune că el şi-a asigurat o rentă anuală de 180.000 de dolari. Dar pentru asta, a „muncit“ inclusiv duminicile. Cred că în urma scandalului izbucnit atunci, oficialităţile au hotărât să interzică oricui să mai arunce bani înspre fantezistele creaturi ale mării din fântână. De acolo, m-am dus la scările spaniole care coboară de la Trinita dei Monti direct în Piazza di Spania. Priveliştea e superbă. Artera comercială din faţa scărilor e un show-room glamour al mărcilor de renume din moda internaţională, nu există decât buticuri Valentino, Dior, Versace, Louis Vuitton. Treptele sunt preferate de tineri ca loc de întâlnire, stau şi se aşteaptă unii pe alţii, discutând, ascultând muzică, citind; după ce au fost restaurate, în anii ’95-’96, nu se mai serveşte aici masa de prânz, primăria instaurând un eficient sistem de amenzi. În stânga, la baza Scalinatei di Spagnia, se află Casa memorială Keats-Shelley. Se spune despre Keats că a murit chiar aici, pe treptele spaniole, la doi paşi de cămăruţa pe care o închiriase.

foto Ciprian Enea

Taguri: nr. 4 / aprilie 2008 Tweet

Thursday, April 10th, 2008 at 12:36 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed