ambien overdose statistics buy zolpidem online cozaar and ambien

purchasing xanax online legal xanax without prescription are soma and xanax the same thing

side effect of long term use of ambien buy ambien online side effects ambien sleep medicine

dog rimadyl tramadol tramadol 50 does tramadol have asa in it

calcule a soma dos dez primeiros termos da pa 38 buy soma como fazer soma em php

after effects of valium overdose buy valium online no prescription employee drug test valium

xanax oxycodone alcohol generic xanax can you take xanax with effexor xr

ambien buy Indiana buy ambien ambien hppd

xanax used for adhd buy xanax online what is better lexapro or xanax

marque a alternativa referente a soma dos coeficientes estequiometricos da reação a seguir soma 350 mg mediterranean food soma sf

CULTURA MASS-MEDIA

Rotterdam

July 10th, 2010, com Un comentariu

Rotterdam. Un oraş cu un ritm de viaţă ameţitor. Totul se desfăşoară în jurul marelui port. Şi totuşi, într-o sâmbătă, oraşul şi-a găsit răgazul pentru un eveniment cultural – „Thriller night în Rotterdam“.

Apă noroioasă, apă noroioasă… Repeta în neștire aceste două cuvinte în limba română. I-ar fi fost mai ușor să spună Rota, numele străvechi al orașului în care se afla. În secolul al X-lea, primele case ale viitorului Rotterdam fuseseră ridicate sfidând mocirla. Rot = noroi, a de la apă. Dar nimic nu mai amintea de glodul de odinioară. Pe străzile înguste nu era nici măcar praf, care să se transforme în mâzgă la prima ploaie. Iar unele case aveau o înfățișare de-a dreptul ciudată, izvorâtă din imaginația arhitectului Piet Blom. Casele-cub. O structură mai curând de fagure. La parter – livingul. La celelalte două niveluri – dormitoare și băi. Ferestre înguste, dar cu o perspectivă minunată spre canalele pe care pluteau diverse ambarcațiuni. N-ai fi crezut că, în 14 mai 1940, Luftwaffe răsese centrul orașului, cel mai mare port european în zilele noastre.

Obosise de cât mersese pe jos. Se blestema că nu acceptase propunerea organizatorilor de a veni să-l ia cu mașina de la hotel. Le răspunsese că vrea să hoinărească puțin înainte de a participa la seara de lectură care avea să aibă loc pe vasul The Fighter, ancorat în Schiehaven 11.

Fără să vrea, se pomeni că merge pe pista destinată bicicliștilor. Aceasta era lată de aproape doi metri și nu semăna deloc cu marcajele ridicole de pe trotuarele bucureștene. Un biciclist îl ocoli în ultima clipă și îl înjură în limba aspră din care nu pricepea nimic. Sau, mai curând, îi spusese să fie mai atent pe unde pășește. Asta mai lipsea, să fie trântit pe caldarâm, să fie, poate, rănit și, în loc să delecteze o asistență selectă cu opera lui, să zacă pe un pat de spital cu un picior în ghips sau cu capul înfășurat în bandaje. Încă o dată s-ar alege praful de imaginea României, reprezentată de un cetățean nedemn al ei. Sigur că tabloidele, care nu pierdeau nici un prilej de a prezenta comportamentul unor oacheși compatrioți de-ai săi, s-ar fi repezit ca niște vulturi asupra cazului său, insinuând că ar fi fost într-o stare de euforie provocată de o vizită prelungită în vreun restaurant. Văzu un titlu în fața ochilor: Scriitorul român George Arion a încurcat șipul cu shipul! Nu, un astfel de joc de cuvinte n-ar fi posibil în limba lor.

Auzi deodată ritmurile unui vals. La o intersecție se afla o flașnetă uriașă care delecta trecătorii cu muzica lui Strauss. Unii se opreau, ascultau câteva minute, după care aruncau monezi în cutiile ținute de câțiva indivizi care se plimbau prin mulțime. Chiar lângă flașnetă, la o tonetă, era coadă la hotdogi. Ritmul valsurilor parcă puncta livrarea unei noi tranșe din mâncarea apetisantă. Aruncă și el câteva monezi din diurna lui în cutie – arta trebuie răsplătită. I se zâmbi. Dar toți îi zâmbeau, dacă își încrucișa privirile cu ei, de parcă ar fi fost cunoștințe vechi. De ce să-i împovărezi pe alții cu grijile tale? De ce să umbli mereu posomorât, ca românii?

Era sâmbătă după-amiază, însă magazinele erau încă deschise. Sunt deschise și duminica, de la 12 la 18. Să fie un semn al crizei? Sau e un obicei instaurat de multă vreme?

Aruncă o scurtă privire spre două fete care se sărutau pe gură în mijlocul străzii. În afară de el, nimeni nu părea să le bage în seamă. Nu-l mai mira nimic – cu o seară înainte, fiindu-i sete, intrase într-un pub unde erau numai bărbați. Țâșnise îngrozit din tavernă, văzându-le mișcările unduioase ale trupurilor. Un european plin de prejudecăți, care încă tresare când vede în ochii unor tineri acea sclipire goală provocată de consumul drogurilor.

Pe străzi – numeroase chiștoace. „Parcă le aruncă pe jos în semn de protest fiindcă nu au voie să mai fumeze în spații închise“, gândi el, aducându-și aminte că la recepția hotelului unde fusese cazat trebuise să semneze un angajament că nu-și va aprinde pipa în cameră.

Se pomeni într-o piață organizată la intersecția a patru străzi. Zarzavaturi, roșii, ceapă, cartofi, pește, carne… Totul proaspăt și aranjat ca la o expoziție. Puțin mai încolo se vindeau discuri în mape ofilite de trecerea timpului, cd-uri, dvd-uri. Totuși, unele păreau abia ieșite din fabrică. Nimic nu amintea de zumzetul din piețele de-acasă, unde negustorii își lăudau în gura mare marfa, pentru a atrage clienții, sau îi apucau de haine, ca să-i îmbie la tarabele lor. Printre cumpărători – mulți aduceau cu Gullit, minunatul fotbalist din anii ’90. Ca și vestitul surinamez, veneau probabil din fostele colonii olandeze.

Mai străbătu câteva sute de metri și se pomeni pe aleile unui parc. Pe pajiștea îngrijită, zeci de familii se pregăteau pentru picnic, desfăcând sticle cu bere sau cu vin. Mirosul cârnaților prăjiți pe grătare alunga orice altă mireasmă. Bine că nu-i era foame – altfel ar fi fost ispitit să se alăture unuia dintre grupuri. Știa sigur că a doua zi, pe gazon, nu se vor găsi ambalaje și alte semne de murdărie ca în Herăstrău; Mioara Pituț, consiliera de la Ambasada României la Haga, îl asigurase în acest sens.

Privi spre turnul uriaș care se înălța în apropiere. Trei inși coborau pe frânghii de la mare înălțime. Un sport extrem. Nu l-ar fi practicat niciodată. Încercă să-i fotografieze, dar, din pricina soarelui orbitor, nu reuși.

Se opri și privi îndelung în jur. Căută numele străzii pe care se afla – nu, nu era pe Westzeedijk care l-ar fi dus la Schiehaven 11, unde era ancorat vasul. Nu mai avea chef să întrebe pe nimeni – cei trei indivizi pe care îi abordase până atunci îi arătaseră, fiecare, în altă direcție. Sau, poate, înțelesese el greșit. Oftă și o porni din nou la drum, abia târșindu-și picioarele. Era neobișnuit de cald pentru luna iunie, îi era și sete, așa că ochi primul pub și intră. Se duse glonț la tejgheaua în spatele căreia trona un ins dolofan, cu o mustață uriașă, și, fără să rostească un cuvânt, arătă spre dozatorul de bere. Ca și cum și el ar fi fost filmat cu încetinitorul, barmanul îi umplu un pahar și i-l puse în față.

N-apucă să se atingă de băutură fiindcă lângă el se cățără pe un scaun înalt un individ care îl abordă pe un ton prietenos:

– Comment ça va?

Se uită la individ printre gene. De unde mai răsărise și ăsta? I se părea oarecum cunoscut – unde îl mai văzuse?

– Ça va, îi răspunse el fără nici un chef, și încercă să ducă din nou paharul la gură.

Celălalt îl opri cu un gest. Făcu un semn barmanului și îi șopti ceva. Chiar dacă l-ar fi auzit, gloria literaturii polițiste din România nu ar fi înțeles nimic.

În curând, lângă paharul lui cu bere mai apăru unul mai mic, plin pe jumătate cu un lichid incolor.

– E gin. Aici se bea gin cu bere. Obiceiurile nu se discută.

Continua să-i vorbească într-o franceză fără cusur.

Ca într-o vrajă îl urmări pe francezul – sau poate era algerian? – cam măsliniu la piele, cum dă peste cap paharul cu gin, după care bău din berea care umpluse cu broboane halba. Protestă cu glas moale.

– Nu pot! Sunt obosit!

– Nici nu încape discuție!

Îi luă paharul cu gin, îl scrută și i-l puse în mână.

– Curaj, bătrâne!

Mai mult în silă, gustă din licoarea care îi provocă o arsură pe gât. Imediat simți nevoia să ia o gură de bere.

– Et voilà!, exclamă fericit străinul.

În aceeași clipă toți întoarseră capul spre televizorul cu diagonala de vreun metru. O crainică rostea un text pe un ton dramatic. Nu pricepea nimic din spusele ei.

Vru să ceară ajutorul vecinului său, dar tocmai în clipa aceea femeia de pe ecran rosti patru cuvinte inteligibile: Suspense in The Harbour. Exact numele evenimentului la care trebuia să ia parte. Pe ecran fură afișate trei fotografii. Le cunoștea de pe internet. Alături de cei din fotografii trebuia să participe la seara de lectură organizată pe The Fighter. Leif Davidsen din Danemarca – un bărbat surâzător, cu un început de chelie și cu o bărbuță încărunțită, Radka Denemarkova din Cehia – păr roșcat, până la umeri, nas acvilin, ochi căprui și austriaca Edith Kneifl – blondă, cu ochelari și cu un ceas (probabil scump) la mână. Autori de succes în țările lor.

– Au fost răpiți, îl lămuri necunoscutul. A scăpat doar autorul român, pentru că era cazat la alt hotel. Acum poliția îl caută ca să-l protejeze. Ce chestie! Iată niște scriitori care cunosc pe propria lor piele ceea ce imaginează în cărțile lor. Dacă scapă cu viață, vor avea mai multă experiență.

Ce să facă? Ar trebui să pornească pe urmele celor trei și să-i salveze. Ar fi o aventură pe care apoi ar putea-o povesti într-un roman palpitant. O nouă anchetă a unui detectiv fără voie. Suspans în port – o carte inspirată din fapte petrecute aievea. S-ar traduce imediat în Austria, Danemarca, Cehia și, bineînțeles, în Olanda. Ar da lovitura. Dar cum să-i descopere pe cei care au organizat răpirea? Însă nu cumva îl caută ei înșiși ca să-l ia și pe el ostatic și să ceară o răscumpărare? Oare cât se mai cere pentru eliberarea unui autor de romane polițiste? Cel mai bine ar fi să se ducă la poliție.

Simți un frison de-a lungul șirii spinării.

– Dar mai luați o gură de gin!

Urmașul lui Chandler în România îl ascultă ca în transă pe necunoscut și sorbi din pahar. Imediat, încăperea începu să se învârtă cu el. „Mi-a pus ceva în pahar“, mai apucă el să-și zică. „E mână în mână cu teroriștii.“ Paradoxal, în minte îi reveni sintagma aceea stupidă: Apă noroioasă, apă noroioasă, și se prăbuși pe podea, pierzându-și cunoștința…

… Acum era pe puntea vasului The Fighter. O „bătrână carapace“ care nu mai înfrunta valurile și găzduia manifestări culturale. Zâmbi, aducându-și aminte de întâmplările pe care le imaginase cu o seară înainte și pe care dorise să le transforme într-o povestire tocmai bună de citit în prezența celor treizeci de persoane de la bord. Sau poate patruzeci? Plătitori a 7,50 euro, din diaspora austriacă, daneză, cehă, română. Ar fi fost o narațiune originală, cu personaje reale. Poate i-ar fi amuzat. Poate s-ar fi distrat și scriitorii cu care făcuse cunoștință. Sau poate că nu.

Era impresionat fiindcă fostul său ghid din 1993, când realizase un supliment Flacăra Focus dedicat Olandei, ținuse să fie de față. La fel de mult îl emoționase și prezența unei tinere, stabilită în Olanda după ce petrecuse mai mulți ani în Canada. Îi știa romanul Atac în bibliotecă și ținuse neapărat să-l cunoască.

Daria Bouwman, atașat cultural la Ambasada Austriei, traducătoare și critic literar, îi dădu – lui, primul – cuvântul. Avantajul vârstei, gândi el. Înainte de a se apuca să citească povestirea aleasă dintr-o carte de-a sa – spectatorii nevorbitori de limbă română primiseră deja textul tradus în limba engleză – simți nevoia să amintească de ceilalți colegi rămași în țară, prin eforturile cărora începea să se înfiripe o valoroasă școală românească de literatură polițistă. I-a punctat câteva repere – ironia, umorul, aducerea în prim-plan a unor personaje emblematice pentru realitatea românească, alegerea unor subiecte care ar putea stârni interesul cititorilor din multe părți ale planetei. Evident, a relatat cu însuflețire și despre constituirea Romanian Crime Writers Club – prima asociație creată în România de către autori de cărți thriller&mystery, în scopul promovării acestei literaturi în țară și peste hotare. A stârnit mult interes făcând să circule din mână în mână o broșură în limba engleză, care îi prezintă pe câțiva dintre promotorii acestui gen – Oana Stoica Mujea, Bogdan Hrib, Alexandru Arion, George Arion…

5 iunie 2010. O zi memorabilă pentru literatura polițistă de la noi, fiindcă marchează prima ei ieșire oficială în lume. Grație Ambasadei române la Haga – mulțumiri domnului ambasador Călin Fabian, datorită sprijinului acordat de Ministerul Culturii și Cultelor și de Uniunea Scriitorilor.

foto Mioara Pituţ şi Dreamstime

Taguri:

Comentarii

  1. People all over the world get the business loans in different creditors, because that is simple.

Comenteaza