ROYAL E.U.

1 si 2 iulie 2011.

Ceremonia civilă în Sala Tronului si cea religioasă în curtea interioară a Palatului Princiar din Monaco.

Nunta dintre Principele Albert II de Monaco şi Charlene Wittstock, o fosta înotătoare sud-africană. Char­lene a reprezentat Africa de Sud la Olimpiada de la Sydney din 2000, tot în 2000 l-a cunoscut pe Albert cu ocazia unei Gale de înot în Monaco. Se întâlnesc din 2006, în 2007 ea s-a retras din activitatea competiţională. Logodna din 2010 a lăsat să se între­vadă o altă nuntă regală în 2011. Comentatorii, cu evident aer ma­liţios, declară că această nuntă este importantă pentru principat, asi­gurând un nou capital de imagine ne­cesar atragerii turiştilor şi păstrării statutului de paradis fiscal. Si totuşi, parcă tot dragostea învinge. Altfel, dacă ar trebui să ne luăm după spe­culaţiile teoriilor conspiraţiilor mon­diale, cred că şi Africa de Sud va câştiga în imagine şi vizibilitate… Dar să nu speculăm!

Glamour şi emoţii, rochii de firmă, limuzină hybrid, lume bună, rating mare pe televiziuni, lacrimi, apoi zvonuri… Se încheie încă o nuntă regală dintre un os domnesc şi un „commoner”, cum zic britanicii… După Danemarca, Spania, Suedia, Regatul Unit, Monaco, ce va mai urma?

Regat sau republică?

O întrebare auzită din întâmplare pe stra­dă sau poate la televizor: Da’ ce e, dom‘le, Europa asta unită, republică sau regat, că nu prea înţeleg? Să fiu sincer, şi eu m-am întrebat cam cum stau lucrurile, aşa încât am purces la cer­cetări. Şi ia uitati-vă ce am aflat!

Răspunsul ar fi simplu: Nici una, nici alta!

De pe site-ul oficial al Uniunii Europene aflăm:

Uniunea Europeană este un parteneriat eco­nomic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări.

Uniunea Europeană (UE) nu este federaţie ca Statele Unite ale Americii. Nu este nici organism de cooperare interguvernamentală, ca Organizaţia Naţiunilor Unite. În realitate, este unică. Ţările care formează UE (statele membre) rămân naţiuni independente şi suverane care îşi exercită însă în comun o parte din suveranitate pentru a dobândi, la nivel mondial, o putere şi o influenţă pe care nu le-ar obţine dacă ar acţiona pe cont propriu.

Şapte dintre tările membre sunt monarhii.

Regatul Unit, Spania, Danemarca, Suedia, Belgia, Olanda, Luxemburg.

Norvegia nu a aderat la UE. Se adaugă micile state: Monaco, Andorra, Liechtenstein şi Vatican.

Cei care au fost si nu mai sunt

La începutul secolului XX doar trei state aveau ca formă de guvernământ republica: Franta, Elvetia şi… un alt microstat, de altfel singurul republican dintre microstate, San Marino.

Grecia, cu un popor pătimaş, uneori radi­cal, deseori nemultumit şi o economie deze­chilibrată parcă de-a pururi, este statul cu cele mai multe transformări ale formei de guver­nământ şi ultimul fost regat al Europei. George I (print danez la origine) este ales rege în 1863 de către Adunarea Natională, dom­neşte până în 1913, când, la două săptămâni de la sărbătorirea semicentenarului domniei, este asasinat. Fiul său, Constantin I, îi urmea­ză la tron în 1913, se confruntă cu primul său ministru Venizelos, sustinător al Antantei, şi statul grec se sparge. După lungi negocieri diplomatice şi confruntări sângeroase în Atena între fortele aliate şi cele regaliste, regele abdică la 29 mai 1917. Alexandru I, 1917-1920. Un plebiscit îl aduce pe Constantin din nou pe tron, pentru ca în 1922 fortele armate să îl forteze din nou să abdice în favoarea fiului său George II. Este căsătorit din 1921 cu printesa Elisabeta de România, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Adunarea Natională dezbate viitoarea formă de guvernământ. Este fortat să abdice în decembrie 1923. În 25 martie 1924 se procla­mă a doua Republică. Între 1924 şi 1935 se perindă 23 de guverne, au loc 13 lovituri de stat. În 1935 monarhia este restaurată, dar din 1936 este proclamat regimul autoritar al gene­ralului Metaxa. În 1940-1941 trupele greceşti resping atacul Italiei şi cuceresc partial Albania. Metaxa moare înainte de contraata­cul trupelor germane, regele se refugiază în Creta, apoi în Egipt. Reîntors în tară în 1946, moare în 1947. Războiul Civil, unul dintre primele conflicte ale Războiului Rece – între trupele guvernamentale şi Armata Democratică a Greciei, susţinută de ţările socialiste vecine – izbucneşte în 1947 şi se stinge în 1949. Se formase NATO. Paul, fratele lui Constantin I, domneşte între 1947 şi 1964. Fiul lui Paul, Constantin II, va fi ultimul rege al Greciei. În 1967 printr-o lovitură se insta­lează Regimul Coloneilor; regele încearcă o contralovitură, nereuşită, apoi părăseşte ţara. În 1974 monarhia este abolită şi se proclamă a treia Republică greacă. Ultimul rege nu a abdicat niciodată. În 2010 participă împreună cu soţia sa, Ana-Maria de Danemarca, la nunta prinţesei moştenitoare a Suediei, Victoria.

1931. Regele Constantin II al Greciei şi regina Elisabeta în exil la Londra

Peninsula Iberică are un destin neo­bişnuit.

În Portugalia, Carlos I şi moştenitorul său sunt asasinaţi în 1908, iar Manuel II nu este încoronat pentru că în 1910 se proclamă repu­blica.

În Spania plecarea în exil a regelui Alfonso XIII în 1931, proclamarea celei de-a doua Republici, apoi din 1939 regimul gene­ralului Franco ce se încheie în 1975 prin moartea acestuia. Tronul Spaniei era vacant de 38 de ani, atunci când, în 1969, Franco îl desemnează pe Juan Carlos ca viitorul şef de stat. Noua constituţie din 1978, votată prin referendum, confirmă monarhia şi pe regele Juan Carlos.

Dar au fost doar câteva exemple. După Primul Război Mondial iau naştere multe state independente, cu structuri statale insta­bile, regimuri autoritare sau temporar demo­cratice… Iugoslavia pierde regalitatea după război, în 1945, Italia în 1946, România, forţată, în 1947… Şi poveşti mai sunt multe.

Cei de astăzi.

Atunci când mass-media poate transmite în direct orice eveniment, o lume întreagă urmăreşte un meci de fotbal, un război sau o… nuntă regală. Lady Di a fost prima perso­nalitate asociată unei case domnitoare, cea britanică, evident, care a încercat şi a reuşit să… democratizeze imaginea regalităţii apro­piind-o foarte mult de omul obişnuit. A fost prima personalitate care a apărut într-o căsă­torie ce nu părea dictată de interese geo-poli- tice. A fost însă o poveste cu final tragic, un divorţ şi apoi o moarte ce pare şi acum mis­terioasă.

Prima dintre cele cinci nunţi regale ale ultimilor ani: Danemarca – Frederik şi Mary

Tot ca într-o poveste au trecut anii..

Pentru că, iată, apar noi moştenitori ai tronurilor europene, tineri, frumoşi, având soţi sau soţii, oameni obişnuiţi, din popor (cum se zicea pe vremuri, dar în cu totul alt context), jurnalişti, afacerişti, publicitari… Fără nici un pic de sânge albastru.

Se pare că dragostea chiar învinge câteo­dată.

14 mai 2004, Catedrala din Copenhaga

Nunta Prinţului moştenitor Frederik cu Mary Elisabeth Donaldson, o tânără austra- liancă, consultant de marketing. Cei doi s-au cunoscut în 2000 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Sydney. Cuplul are patru copii, Christian născut în 2005, Isabella în 2007 şi gemenii Vincent şi Josephine născuţi în ianuarie 2011.

22 mai 2004, Catedrala Santa Maria de Real de la Almudela, Madrid.

Nunta lui Felipe, Prinţ de Asturias, moştenitorul tronului regal spaniol, cu Letizia Ortiz Rocasolano, o jurnalistă multi- premiată. A lucrat pentru CNN şi pentru TVE. Prinţesa divorţase în 1999 după o scurtă căsătorie cu un profesor de liceu. Cuplul are două fete, Leonor şi Sofia, născute în 2005 şi 2007.

Cu această nuntă Catedrala Santa Maria de Real devine Catedrala Regală a Madridului

19 iunie 2010, Catedrala din Stockholm. Nunta Victoriei, printesa moştenitoare a tronului, cu Daniel Westling, antrenorul sau personal şi om de afaceri. Data a fost aleasă cu ocazia aniversării a 34 de ani de la nunta părinţilor prinţesei, regele şi regina Suediei. A fost descrisă de presă drept cea mai mare nuntă regală de la aceea dintre Prinţul Charles de Wales şi Lady Diana Spenser. Dar nu pentru mult timp.

29 aprilie 2011, Westminster Abbey, Londra.

Nunta Prinţului William, fiul cel mare al moştenitorului tronului Regatului Unit, cu Catherine Midlleton, după o frumoasă şi fur­tunoasă poveste de dragoste ce a debutat în 2001. Transmise în direct, festivităţile au avut între 161 şi 300 de milioane de telespectatori, în funcţie de organismul care a efectuat măsură­torile. Kate, o persoană fără ascendent nobiliar, o commoner, a atras întreaga atenţie şi s-a bucu­rat de toată simpatia. Festivităţile au avut 1.900 de invitaţi şi ziua nunţii a fost declarată public holiday. Alte comentarii nu mai sunt necesare, televiziunile noastre au fost toate cu ochii pe Will şi Kate, iar talk-show-rile au avut, din feri­cire şi prea rar de altfel, şi alte subiecte decât corupţia, situaţia economică şi alte chestiuni grave şi sumbre. Discuţiile despre rochia prinţesei, deşi au fost lungi şi furtunoase, parcă ne-au mai deconectat puţin.

Ce se poate învăţa de aici? Marketing şi PR bun sau doar iubire oarbă? Chiar totul a fost întâmplător? Cu siguranţă, fericitele cupluri se iubesc. Se vede cu ochiul liber. Totuşi, undeva din umbră, consilierii de imagine ai caselor regale europene au înţeles care este rolul şi locul şi aura viitorilor regi şi regine dintr-o epocă în care nu te mai poţi ascunde după zidurile palatelor sau geamurile fumurii ale maşinilor luxoase. Să le acordăm o şansă.