Duminica a noua după Rusalii. Sfânta zi a umblării pe mare a lui Iisus Hristos, şi a potolirii furtunilor. Împreună cu alţi 40 de pelerini, primim binecuvântarea dinaintea plecării spre ctitoria bravilor voievozi ai Moldovei. Strigăm în cor, către cer, din străfundurile sufletului, o rugăciune de drum. Nici o adiere de vânt nu ne stă în cale. Dumnezeu a aşezat pe cer o cruce mare de foc. Căldura insuportabilă ne-a supt trupurile sleite. Ostaşii lui Dumnezeu erau acolo de mult, printre suflete. Poleiau cu evlavia lor rânduiala de zi cu zi. Între zidurile groase, calea de pătrundere a Domnului, icoana făcătoare de minuni ne-a orbit, întrecând furtuna de soare.
Pe vârfurile aurii ale munţilor sticlesc lăncile ienicerilor
Aud că, acolo, rugăciunea se face-n pământ. Trecând prin podea, către o altă biserică, aura de dedesubt a celei ce se vede. Primul semn: călugărul Elefterie. Stau de vorbă cu el ore întregi, iar către sfârşit mă îndeamnă să-i povestesc pe unde şi cum de-am venit. Înainte de a urma „porunca“ lui, într-o clipă cât o eternitate pare că zăresc pe vârfurile aurii ale munţilor sticlirea de diamant a lăncilor ascuţite ale ienicerilor pieriţi în cruntele lupte date în urmă cu secole. Şi încep, doar pentru el, Elefterie…
…Din mers ne aruncăm umbra-n stâncile colţuroase, printre târşuri. Lăsăm în urmă sate, livezi şi păduri. Şi e aşa, ca o grabă acută. Năvălim către piscurile semeţe. În urmă, zeci de braţe de stâncă se întrepătrund ca-ntr-un joc de cuvinte. Munţii Neamţului sunt blajini. Peretele mare de piatră ia în braţe maşina şi o ţine către mijlocul şoselei, cât mai departe de hăurile fără de fund. Ne topim pe sub geam. Căldura… Alpinistul cât unghia trage vârful muiat al muntelui şi-l dă la o parte, făcând să se ferească nişte păsări ce pribegeau în zboruri rotunde, măreţe. Ne potolim vedeniile: bem apă… Elefterie. Şi iară crucea pe vârful de munte e ca o gheară de pasăre. Stogurile înalte de fân pătrunse-n ţepuşe par ca nişte aripi galbene de ceară.
La mânăstirea Bistriţa ajungi uşor, numai că durează câteva ore. Când ne strecuram către lăcaş pe şoseaua încărcată, ne-a plesnit din nou furtuna de soare, de-am crezut că nu vom mai ajunge. Când stăteam, la început, cu călugărul Elefterie în faţa turnului clopotniţă, vedeam în zare conturat în peretele de munte un uriaş ce-şi ascuţea, în adâncuri de piatră, sabia însângerată… Şi culmile ardeau, ca şi acum. Aşa am văzut, vă spui…
„Alungaţi relele şi veniţi încet-încet, către biserică“
Ajungem. Parcă înc-o dată. Bătrânul Elefterie e tot acolo. Încovoiat până aproape de pământ, moşul duce în spate aproape 84 de ani. E de prin părţile Bicazului şi slujeşte la mânăstiri de mai mult de 20 de ani. Se află aici, la Bistriţa, cu încă 40 de monahi, împrăştiaţi pe la locurile sfinte din curtea largă. Prin chilii. Are în privire o căutare aparte. Buzele-i palide zvâcnesc încet de la cuvintele smulse din smerenia şi curăţenia de călugăr. Îşi scoate potcapul şi îl aşază încet pe marginea măsuţei galbene, ca de ceară. Bătrânul strânge bani pentru mânăstire. Cu un creion vechi, ciotuit, îi trece pe binefăcători într-un caiet îngrijit. Se apleacă până dă cu nasul de scoarţe. Numai el vorbeşte, în toată mulţimea aceea de ostaşi ai Domnului, îmbrăcaţi în rase negre, transpirate. Când aminteşte de vestita icoană făcătoare de minuni, privirea-i sclipeşte. „Nenumărate minuni a făcut, ehe. Uite, măi băiete, până şi faptul că tu eşti aici este o minune. Voi ar trebui să preţuiţi toate astea acum cât nu e prea târziu. Alungaţi relele şi veniţi încet, încet, către biserică. Diavolul te încearcă vrând să-şi facă lucrarea. Nu cădeţi în ispită şi Domnul va fi cu voi“… Şi vorbele lui se-nalţă. Pomeneşte de bravii oşteni care apărau zidurile mânăstirii de păgânii ce încercau să o cucerească. Dar câţi nu erau! Se murea atuncea întru credinţă. Acum nu mai e semn de devotament şi sudoare întru Dumnezeu. Iar cu braţele, printr-un semn larg, îmi arată turnul de apărare pe care încă se văd urme de sânge. În zidul de piatră se zăresc din loc în loc locaşuri de luptă. Spărturi în piatră. Urme de piatră. De jos scările urcă drept până la marginea de sub arcul de la intrare, acolo unde construcţia adăposteşte o alta, de mărime mai mică şi unde se află adăpostită o icoană a Maicii Domnului.
Sfinţi cu ochi mici şi nasuri alungite coboară de pe pereţi
Elefterie. Îmi văd păcatele în faţa ochilor. Mă liniştesc; bătrânul a obosit şi mă trimite la oficierea Sfintei Liturghii, ce tocmai începe. Nutresc speranţa că în faţa Icoanei mă voi întrema puţin câte puţin, ştergându-mi din păcate.
La intrarea în biserică e „lume“ multă. Împreună cu grupul de preoţi ce încep Liturghia strigăm către ceruri o rugăciune. Îmi spun că alături de moş Elefterie, aceşti slujitori ai Domnului îmi vor lumina de acum gândurile cu pioşenie, prin adâncurile puse-n cale de soartă. Aşa mă-nvoiesc.
După ce pătrund prin mulţimea imensă de credincioşi, către naos, lângă catapeteasmă văd cum sfinţii cu ochi mici şi nasuri alungite, deasupra gurilor mici, coboară de pe pereţi şi fac o lumină grozavă lângă candelele frumoase ale Icoanei… Mi-e puţin frică. Sub frunţile încreţite ale credincioşilor supţi, cu trupuri firave, găsesc priviri încruntate. Ne foim prin faţa icoanei, privirile sticlesc, uimite şi ne călcăm în picioare. E mijlocul slujbei. Mă iau după femeia cu batic pe cap şi-mi zic, ca şi altă dată, cum auzisem: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele“. Mă iau după ea. Veşmântul de pe cap îi vine aproape de sprâncene. Nu-i văd chipul. Picturile de pe pereţi luminează. Lângă icoană, pocalele aurii atârnă, alunecând încet. O răcoare întunecoasă cuprinde întreaga biserică, plină ca un furnicar de mulţimea de oameni. Clopotele vechi cern sunetele care rămân şi plutesc peste capetele plecate.
Mâinile au glod negru şi gros pe sub unghii şi sfâşie pământul
Băiatul de lângă mine face, cu gesturi maiestuoase, cruci şi mătănii şi priveşte ciudat. Vede aparatul de fotografiat şi mă ucide din priviri. Mi-e cald. Valuri de sudoare sărată mă cuprind până la vârfurile picioarelor şi cad în genunchi. Alături de ceilalţi, cu o patimă intensă, tânărul credincios se închină şi pleacă fruntea până la pământ. Parcă intră prin podea. Şi iar se ridică. Mâinile au glod negru pe sub unghii. Sfâşie pământul. Da, pământul, în biserică, asta face. Hainele-i miros urât şi iar se pleacă. Timp de o oră cât stau lângă el tot aşa face. Câteodată mă priveşte. Şi iar cade în starea aceea de transă. Mă forţez să-l privesc. O lumină ce cuprinde aproape câte un metru pătrat din jurul Icoanei te forţează şi nici nu poţi să n-o priveşti. Transpiraţia i-a inundat cămaşa groasă. Pantalonii îi sunt rupţi. După ce termină cu mătăniile, ies preoţii şi atunci saltă crucea mică de lemn pe care o ţine strâns la gât. Cu degetele de la cealaltă mână bate încet toaca pe micuţa cruciuliţă. Mă ridic şi eu, dar cad iar în genunchi.
Pe scaunele de lângă perete doi bătrâni sprijiniţi mână-n mână au murit şi răsuflă încet
Oamenii mă apasă. Mă sufoc. Îmi spun că e-o minune de scap. Şi mă bat peste gură. Hainele mi se lipesc. Sfinţii au feţe roşietice şi au broboane de sudoare, de piatră, pe obraji. Iese alaiul de preoţi, făcând dintr-o dată o cărare între noi. Potirul şi crucile sfinte trec peste capetele fierbinţi, apoi pe gurile însetate. Preoţilor nu le văd feţele, genunchii mă frig şi rasele lor îmi acoperă faţa. Mâini slabe, osoase trag din spate de veşmintele ude. Apoi plutesc către catapeteasmă. Omul de lângă mine pare c-a leşinat. Nu se vede dacă răsuflă. Pe scaunele de lângă perete, doi bătrâni sprijiniţi mână-n mână au murit. Au pleoapele trase, răsuflă încet şi tresar din când în când împinşi de mulţimea îngrămădită. Aproape de Icoana făcătoare de minuni un adolescent se trânteşte la podea. Un bărbat cu un copil în braţe reazămă şi el pământul, în umilinţă. Adolescentul nu s-a ridicat şi mă întreb dacă mai răsuflă – de unde atâta evlavie la un puşti. Bărbatul parcă vrea să calce copilul sau să-l aşeze-ntr-un leagăn. S-a ridicat şi aşteaptă.
Ceilalţi credincioşi, locuitori de prin preajma mânăstirii sau muritori de la celălalt capăt al ţării, se roagă pe rând în faţa icoanei. Trec apoi pe rând pe dedesubtul ei sărutând dincolo icoana Sfântului Gheorghe, ocrotitorul Moldovei. Apoi nu-i mai văd. Ies şi parcă intru-n pământ de emoţie şi căldură. Afară, în faţa unei chilii, un călugăr stă şi priveşte în zare. Familia care a ieşit odată cu mine a venit tocmai din Galaţi. Acum doi ani au adus aici pe unul din părinţi care trăgea să moară. Avea 78 de ani şi acum taie lemne iarna pentru casă. Atât de voinic e. Acum a venit pentru femeie. „Are o bo(a)lfă la gât. Noi suntem credincioşi şi de aceea am venit iar la icoana Sfintei Ana. Cu voia lui Dumnezeu boala ne-o mai ocoli odată“. Dar şi credinţa lor. Neostoită. De aceea au bătut atâta drum.
Pângăraţi, lăcaşul atins de toţi
Una dintre dependinţele mânăstirii Bistriţa e o altă mânăstire, mai mică: Pângăraţi, ce datează din 1560. Se ştie că numele i se trage de la năvălirile turceşti şi tătare. Ei ar fi pângărit atunci totul. „Nimic nu a rămas în picioare, neatins“, susţine cu tărie unul dintre sacerdoţii locului. Oamenii au fugit şi n-a mai rămas picior de om aproape de lăcaşul sfânt. Dar timpu’ a trecut şi cu sprijinul lui Vodă Lăpuşneanu, care se zice că ar fi primit în vis porunca de a se îngriji de lăcaş, mânăstirea s-a refăcut. Voievodul a devenit unul dintre ctitorii acesteia. Tot atunci s-a construit în subsol o încăpere unde s-au adăpostit bogăţii inestimabile pentru a fi ferite de prigoana barbarilor. Se zice că, alături de Mânăstirea Bistriţei, lăcaşul sfânt ar fi fost printre cele mai bogate instituţii bisericeşti din ţară: peste 100 de hectare de pământ în Transnistria. Vremurile s-au schimbat şi s-a pierdut aproape totul. Mai mult decât atât, înainte de al doilea război mondial, pe timpul lui Carol I ar fi funcţionat aici o temniţă. Pe timpul comuniştilor a fost loc de cultivare a plantelor medicinale şi, mai apoi, institut de cercetare în domeniul speologiei (!). Nici acum nu s-au stins unele litigii cu vechile instituţii, apărute după 1989. „Oamenii sunt lacomi şi acum parcă mai răi. Oricând ar proceda la fel. Din păcate, pe foarte mulţi nu îi interesează decât starea materială. Religia îi va aduce la cele bune, în timp“, a spus duhovnicul.
Un copil cu o floare de colţ zâmbeşte pe uliţa întinsă de dincolo de biserica Pângăraţi.
Ultimul semn
Monahul bătrân e tot la poartă. „Aici de sărbători e mai multă lume. Vin de peste tot la icoana vestită. Şi cei care pleacă de aici au sorţi de izbândă învingând boli şi câştigând credinţă“. Atât îmi spune şi mi-e de-ajuns.
Elefterie… „Cimitirul mă aşteaptă”. Şi omul acela slab, pătruns de rugăciune, încheie. După ce mi-a spus atâtea, aproape fără să-l întreb, pleacă, nu înainte a mă povăţui… Să vin şi la anul, tot la vremea de-acum. Dacă nu-l găsesc „aicia“ să-l caut în cimitir. Acolo sigur îl găsesc. Sus deasupra mânăstirii păsări mari nu mai pot să coboare. Ele înconjur în ocoluri largi, maiestuoase, vârful ascuţit, ca o piatră funerară. Mâinile. Mâinile miros rece. A sudoare de piatră.
text Anca Popa
