buy brand ambien ambien online no prescription zolpidem buy Glendale

does soma relax you order soma abu soma ausflüge

is valium illegal in the us order valium online whats stronger valium or temazepam

prolonged use of tramadol buy tramadol online 50mg tramadol equal to hydrocodone

pain medicine called tramadol where to buy tramadol benzo withdrawal tramadol

phentermine how fast does it work phentermine online can you take norco and phentermine together

can i take phentermine and sleeping pills buy phentermine online buy cheap real phentermine

tramadol and clonazepam interactions tramadol 50 mg efeitos colaterais do remГ©dio tramadol

how to flush ambien out of system buy ambien online ambien er reviews

will 3mg of xanax get me high buy xanax xanax when you have a cold

CULTURA MASS-MEDIA

Salman Rushdie, un proscris al lumii musulmane

July 10th, 2008, com 2 comentarii

– Sunteţi cel mai cunoscut scriitor în viaţă din întreaga lume.

– Nu sunt, numele meu este, pentru că este pus în legătură cu anumite evenimente, şi toată lumea are impresia că mă cunoaşte, chiar dacă nu a citit nici o carte scrisă de mine.

– Vă măguleşte acest lucru?

– Dimpotrivă! E ca şi cum celebru ar deveni altcineva, nu eu. În anii în care am trăit sub ameninţarea cu moartea datorită Fatwa, mi se părea că alţii erau cei care îmi scriau povestea vieţii. Fiecare şofer de taxi avea ceva de zis la adresa mea. Erau mii de voci, la care nu reuşeam să ajung cu propriul meu glas.

– Şi astăzi cum stau lucrurile?

– Încă mi se mai întâmplă, atunci când intru într-o încăpere plină cu oameni pe care nu i-am întâlnit în viaţa mea, să citesc pe feţele lor faptul că fiecare are deja anumite idei preconcepute despre mine, care nu au nimic de a face cu cel care sunt eu în realitate. Aşa încât mai întâi trebuie să îl elimin pe acel Salman Rushdie drept care mă iau ei, pentru ca ei să poată înţelege mai apoi cine stă de fapt înaintea lor.

– Acesta e însă un lucru de care se loveşte orice celebritate.

– Corect. Dar în cazul meu s-a mai adăugat încă un factor de stres, şi anume întrebarea dacă eu sunt de fapt un om bun sau un om rău. Multă vreme a existat o serie întreagă de oameni, şi nu mă refer la musulmani, care mă priveau cu enorm de multă suspiciune.

– S-a spus că doar dv. sunteţi vinovat pentru nenorocirea care v-a lovit. Şi că tocmai dv. aţi atras asupra propriei persoane, scriind Versetele satanice, acele lucruri nu tocmai plăcute de mai târziu.

– Da, lucru care unei Madonna, de exemplu, nu i se întâmplă. Despre ea se scriu tot felul de nonsensuri, o bârfă inofensivă. Cu asta aş putea trăi. Dar în cazul meu a fost vorba de altceva. Nu am fost tratat ca o celebritate oarecare, ci am fost damnat ca un soi de diavol, iar pe de altă parte idealizat. Nici una, însă, nici alta din aceste imagini nu corespunde persoanei mele reale.

– Aţi devenit un simbol viu pentru ceea ce Samuel Huntington numea lupta culturilor, „ciocnirea dintre civilizaţii“.

– Începe să mă cam plictisească acest lucru.

– Cu toate astea va trebui să trăiţi cu el, aşa cum Marilyn Monroe trebuia să trăiască avĂnd ideea că era percepută ca sex-simbol.

– Aş prefera să fiu şi eu perceput tot ca sex-simbol.

– Acum aţi reapărut în gura presei şi în atenţia opiniei publice, de când cu controversa legată de caricaturile daneze. Aproape toate articolele pe tema asta îl compară pe caricaturistul ameninţat cu dv.

– E un lucru legitim. Dar lucrurile se vor aşeza. Această controversă legată de caricaturi nu e decât o farsă. În viitor, însă, dacă se va mai petrece ceva similar, lumea îşi va aminti atât de mine, cât şi de autorul caricaturilor. Aşadar, nu mai sunt chiar singurul individ aflat în această situaţie.

– Vi s-au părut reuşite acele desene?

– Majoritatea nu. Dacă aş fi fost redactorul responsabil în acel caz, nu aş fi publicat decât unul dintre desene, pe care îl găsesc foarte amuzant, şi anume acela în care Mohammed le spune sinucigaşilor porniţi pe atentate să înceteze să mai ucidă, pentru că fecioarele din rai s-au terminat. Dar nu asta e important. Dintre cei care au ieşit în stradă, majoritatea nici măcar nu văzuseră caricaturile, fuseseră pur şi simplu instruiţi să se simtă lezaţi. Nu de religie era vorba, ci de putere.

– De ce aţi semnat în martie anul trecut acel manifest politic care v-a readus în titlurile ziarelor, deşi susţineţi că vreţi să fiţi apreciat exclusiv datorită literaturii pe care o scrieţi?

– Era vorba de ceva mai mult, mai exact, de un protest împotriva unei ideologii totalitare, care se serveşte drept paravan de un limbaj religios. Noi, semnatarii, împărtăşim grija că atitudinea şi răspunsurile date de Vest cu privire la acest fenomen sunt prea pacifiste, până la a trece drept anemice şi ineficiente. Dacă nu aş fi semnat acest manifest, m-aş fi simţit un laş. Ciudat e faptul că astăzi până şi anumiţi lideri islamici împărtăşesc părerea că s-a greşit cu privire la modul în care s-a pus problema vizavi de mine după publicarea Versetelor satanice, a fost o greşeală tactică, pentru că nu a funcţionat.

– Un Mullah a spus că dacă aţi fi fost omorât atunci, nu am fi ajuns să mai vedem şi caricaturile cu pricina.

– Da, nu putem fi prea concilianţi cu astfel de indivizi, pentru că se simt încurajaţi în acest fel.

– Deşi guvernul iranian a declarat în 1998 Fatwa împotriva dv. un caz închis, de domeniul trecutului, aceasta este reluată practic în fiecare an de către diferiţi lideri spirituali islamici.

– Asta nu mai înseamnă nimic. Nu e decât un ritual. Cert este că de opt ani de zile încoace acest fapt nu mai are nici un efect asupra vieţii mele.

– Nu de mult la Teheran a avut loc un aşa-numit Congres al atacatorilor sinucigaşi, unde publicul a fost practic instruit cu privire la modul în care este realizat un asemenea tip de atentat.

– Ştiu.

– Iar o studentă a spus într-un interviu că unul dintre scopurile declarate ar fi uciderea scriitorului Salman Rushdie.

– Cunosc citatul. Dar nu este altceva decât retorică, nu un concept criminal propriu-zis, ci parte a unui cult centrat în jurul morţii. Oamenilor respectivi li se spune că viaţa nu este importantă, şi că lucrurile devin interesante abia după moarte. Islamul radical s-a transformat într-o biserică a morţii.

– În vreme ce cuvântul de ordine sună: „Cine iubeşte viaţa mai mult decât moartea, e duşmanul nostru.“

– Exact. E cea mai oribilă filosofie imaginabilă.

– Iar atacatorii sunt îndoctrinaţi.

– Da, dar asta nu e o scuză. Li se spune că ţelul suprem e paradisul, în vreme ce această lume este o vale a plângerii. Dar, în definitiv, alegerea le aparţine. Fiecare om este responsabil pentru faptele sale.

– Chiar dacă e sărac şi necultivat?

– Da. Nu sărăcia sau lipsa de educaţie duc la imoralitate. Altfel, lumea ar fi plină de demoni. În India puteţi vedea cum mai ales oamenii sărmani de prin sate votează împotriva corupţiei şi nedreptăţilor. Integritatea morală nu ţine de nivelul de educaţie. Majoritatea teroriştilor provin din clasa educată de mijloc.

– Adresa dv. e în continuare o informaţie confidenţială?

– Nu. Mai intru uneori în contact cu Serviciul Secret britanic, deci ei încă nu au uitat aceste lucruri. Mă mişc însă liber, şi pot face practic cam tot ce doresc. În New York călătoresc zilnic cu metroul, pentru că e atât de greu să găseşti un taxi.

– Cu toate acestea, se oferă o recompensă pe înlăturarea dv. chiar şi în ziua de azi.

– Bine, în primul rând, aceşti bani nu există, iar în al doilea, cum i-ar încasa un potenţial atacator? Unde ar mai putea merge, după ce m-a omorât?

– E clar că dacă v-aş împuşca în această clipă, nu aş avea cum să scap.

– Aţi fi arestat pe loc. Acest apel la crimă a fost periculos doar câtă vreme pornea chiar de la nivelul guvernului iranian. Se face multă gălăgie în jurul subiectului, dar în centrul acestor vociferări se află un Chihuahua care latră într-un megafon. Nu Fatwa a fost ameninţarea reală, ci faptul că însuşi guvernul iranian a ordonat această crimă. Iar britanicii nu m-au apărat deoarece câtorva musulmani nu le convine ceea ce scriu eu, ci pentru că sunt cetăţean britanic, şi pentru că acest mandat pentru crimă reprezintă un ultraj la adresa suveranităţii Marii Britanii.

– Majoritatea musulmanilor, spuneaţi la un moment dat, nu au avut nici un fel de problemă cu cartea dv.

– Da, ceea ce poate fi constatat în timpul lecturilor mele publice. Cei mai mari susţinători ai mei sunt musulmani, sau cel puţin au nume musulmane. Dacă sunt credincioşi practicanţi sau nu, nu mai am de unde să ştiu. Şi eu am un nume musulman, cu toate acestea nu sunt religios.

– Dar aţi fost până la vârsta de 15 ani.

– Nu chiar. Am crescut într-o familie nereligioasă. Mergeam o dată pe an la moschee, cum merg şi creştinii de Crăciun la biserică. Tatăl meu îmi spunea, apleacă-te atunci când ceilalţi se apleacă, ridică-te în picioare când şi ceilalţi se ridică. Şi cam asta e tot.

– Cu toate acestea, într-un articol de ziar din 1985 aţi scris că a existat un anume moment providenţial, în care v-aţi pierdut brusc, nu treptat, credinţa, în timpul unei ore de latină.

– Era mai degrabă o glumă.

– Ce s-a petrecut în acea oră?

– În Anglia mergeam la şcoală la Rugby, şi am văzut într-o bună zi, în timpul orei de latină, pe fereastră, biserica din Rugby. E un fel de construcţie neogotică, în ziua de azi aş găsi-o probabil interesantă, dar cu ochii mei de la 15 ani mi s-a părut mai degrabă sinistră. Şi dintr-o dată mi-a trecut prin cap ideea asta trăsnită – ce fel de Dumnezeu ar sta într-o asemenea locuinţă? Nu fi tâmpit, nu e nimeni acolo! Şi în acel moment am realizat…

– …că toate religiile sunt un non-sens.

– Exact! A fost aproape o întâmplare. Dacă acolo se găsea catedrala din Chartres, poate că lucrurile ar fi evoluat altfel.

– Suferiţi în vreun fel din pricina faptului că nu puteţi crede în nici un Dumnezeu?

– Chiar deloc.

– După ce ora respectivă se terminase, v-aţi cumpărat un sendviş cu şuncă şi aţi mâncat din el, pentru a vă pune la încercare ateismul, cu privire la carnea de porc, care este prohibită.

– Da, avea un gust fad, mai degrabă banal.

– „Nu m-a lovit nici un fulger“, aţi scris atunci. „Puţin poate că am regretat pierderea paradisului. Cerul islamic îmi păruse, ca adolescent, foarte atrăgător.“ V-aţi fi aşteptat să vi se ofere patru fecioare neatinse şi vă părea într-un fel rău „să renunţaţi la plăcerile grădinii cereşti“.

– Aşa gândeam pe atunci.

– „Poate că am devenit scriitor“, spuneţi mai departe, „pentru a umple această cămară goală a zeilor cu alte vise.“

– Da, astăzi nu mai aştept nici un fel de fecioare în Cer. Evanescentele plăceri cereşti au fost înlocuite de lucruri ceva mai palpabile: iubirea, arta, imaginaţia. Sunt mulţumit de ceea ce poţi găsi pe această lume.

– Unii nu devin religioşi decât pe patul de moarte.

– Eu sigur nu. Când a murit tatăl meu în 1987, de cancer osos, iar eu eram de faţă…

– I-aţi spălat trupul.

– Am făcut şi asta. Dar ceea ce m-a mişcat cel mai mult a fost faptul că el a rămas fidel necredinţei sale până la ultima suflare. A refuzat să creadă până în ultima clipă că după moarte te-ar aştepta ceva în vreun fel. Nu a renunţat nici pe patul de moarte la atitudinea pe care şi-a asumat-o de-a lungul vieţii. Din asta am învăţat ceva.

– Ce cuvânt folosiţi dv. pentru ceea ce ne aşteaptă dincolo?

– Cuvântul „nimic“. Dacă aţi văzut vreodată un cadavru, că e vorba de o pisică sau de un om, atunci ştiţi că mortul e mort. Nu vin nici un fel de Huri drăgăstoase, fiinţe spirituale feminine, sau dacă sunteţi femeie, amanţi tineri, pentru a oferi satisfacţie sexuală veşnică. Îmi pare rău, dar asta e situaţia.

– Aş vrea să mai dau un citat dintr-unul din eseurile dv. …

– Vă rog.

– În 1990 aţi scris: „E important să înţelegem cât de intens resimţim toate aceste nevoi şi necesităţi pe care le-a satisfăcut religia de-a lungul veacurilor… Mai întâi, necesitatea de a articula într-un fel cunoaşterea noastră – poate doar pe jumătate conştientă – cu privire la exaltare, veneraţie şi uimire. În al doilea rând, avem nevoie de răspunsuri la întrebări la care singuri nu putem răspunde: Cum am ajuns noi aici? Dar acest «aici» de unde a apărut? Mai există ceva dincolo de această viaţă? Ce sens au toate astea? În al treilea rând, avem nevoie de reguli după care să putem trăi, prescripţii pentru fiecare mărunţiş… sufletul are nevoie de astfel de explicaţii, nu explicaţii raţionale, ci unele care să se adreseze inimii.“

– Da, dar asta nu înseamnă că am nevoie de aceste lucruri. Nu trebuie decât să mă pot interioriza în universul de reprezentări al acestor oameni, ca autor care scrie despre ei. Trebuie să mă ocup de religie şi constat că unii oameni au nevoie de ea. Nu prescriu însă nimănui reţete cu privire la lucrurile în care ar trebui să creadă sau nu.

– Ateismul dv. atât de apăsat e poate la rândul lui un fel de religie. Nu pot să cred că reuşiţi să treceţi atât de uşor prin viaţă, fără a vă reprezenta ceva mai înalt.

– Din păcate, trebuie să vă dezamăgesc. Trebuie să credeţi. Aproape toţi prietenii mei sunt atei. Iar eu nu mă simt o excepţie. E o mare greşeală să crezi că pentru a putea fi o fiinţă morală ai nevoie de un judecător suprem, care îţi spune ce e rău şi ce e bine. Dacă studiaţi istoria, veţi vedea că această categorie legată de bine şi de rău a fost prezentă înaintea religiilor. Religiile au fost inventate abia ulterior, de către oameni, pentru a exprima această idee.

– În creştinism este interzis să ucizi.

– Da, dar nu am nevoie de creştinism pentru a nu ucide. Oricum, nu aş putea ucide.

– Sunteţi sigur? Ar putea apărea o situaţie în care aţi fi nevoit să o faceţi.

– Evident, acest lucru i se poate întâmpla oricui. Dacă cineva vă omoară copilul şi dv. îl împuşcaţi, e de înţeles. Asta e natura umană. Uneori suntem nevoiţi să recurgem la forţă, pornind de la anumite circumstanţe. Asta nu înseamnă că acest gest este justificat din punct de vedere moral. În ultimul meu roman, Shalimar clovnul, descriu un om care omoară nazişti în Rezistenţa franceză, şi un terorist indian care devine ucigaş în timpul conflictului din Kaşmir. Ambii fac în fond acelaşi lucru. Dar circumstanţele istorice nu sunt aceleaşi, motiv pentru care, sub aspect moral, apreciem aceste lucruri diferit.

– Tocmai. Depinde de criteriile pe care le invocăm.

– Exact asta vreau şi eu să arăt. Omul este liber să aleagă.

Interviu cu Salman Rushdie în traducerea din limba germană (fragment)

de Daniel Stuparu

Taguri:

Comenteaza