Sănătatea în moarte clinică

Pe ce bani

În mod logic, pretenţiile pacienţilor au crescut. Suntem în mileniul trei, la naiba! La fel de logic, au crescut şi pretenţiile angajaţilor din domeniu. Un electrician cu 5 ani experienţă poate obţine un salariu mediu de 646 euro pe lună, un şofer ajunge la 613 euro, iar un medic primar câștigă 430 euro pe lună, iar un rezident, chirurg în an terminal, nu câştigă mai mult de 350 de euro pe lună. Medicii care au sub doi ani de când practică au un salariu mediu de 343 euro, iar cei cu experienţă de 5-10 ani, în medie, 641 euro. (sursa: calculatorul de salarii Myjob.ro). Nu-i mai puţin adevărat că una e salariul şi alta – venitul. Ştim despre ce vorbim, da? Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista peste 40.000 de studenţi la Medicină. Şi n-am căuta, fără succes, de ani de zile, un pediatru care să vină acasă pentru 300 de lei vizita, atât cât a ajuns acum tariful.

Cum vă simţiţi?

Sistemul medical românesc este tarat şi din cauza mentalităţii multora dintre cadrele medicale. Puţini medici manifestă vreo pornire pentru prevenţie. Majoritatea (mai ales a celor din spitale) nu au nici cea mai vagă preocupare despre CUM TE SIMŢI ÎN GENERAL, dacă ţi-e frică, dacă ai nevoie de o încurajare, de o vorbă bună. „Mâine la cuţit!“ – aşa îţi anunţă operaţia. În toată viaţa mea, am întâlnit vreo trei doctori care mi-au explicat ce urmează să facă şi de ce. Doi dintre ei erau stomatologi.

Cum e la alţii

Sistemele de sănătate din Europa se împart în trei categorii. Unele sunt finanţate majoritar de la buget, altele prin taxe tip CAS, iar în unele state există varianta 50% – 50%.

Există şi posibilitatea asigurării complementare private. În Germania, Belgia şi Olanda aceasta înlocuieşte asigurarea obligatorie. În Austria, Portugalia şi Marea Britanie se pot face asigurări adiţionale care oferă asiguratului posibilitatea de a avea mai multe variante de alegere.

Diferenţa de sistem e o piedică în calea liberalizării serviciilor medicale în cadrul UE. Peste tot se respectă însă câteva principii elementare: accesul universal şi echitabil la un pachet minim de servicii, libertatea alegerii, deplina autonomie a prestatorilor de servicii, dar şi responsabilitatea statului pentru asistenţa sanitară a cetăţenilor.

Austria are unul dintre cele mai bune servicii de sănătate, acoperind 99% din populaţie. Concepţia se bazează pe prevenire, nu pe tratare. La fel ca şi în Germania, există asigurare de boală, de accidente, de viaţă şi de şomaj. Poate nu întâmplător Austria are speranţa de viaţă de 80,2 ani la femei şi 73,9 ani la bărbaţi. Ministerul Sănătăţii se limitează la formularea cadrului general al politicii de sănătate, gestionarea şi administrarea revenind autorităţilor regionale. Cui are urechi de auzit…

Cum ne văd alţii

Financial Times: „Spitalele româneşti se luptă de ani întregi pentru a furniza un standard decent de îngrijire, mai ales în afara Capitalei, unde pacienţii sunt adeseori nevoiţi să îşi cumpere singuri medicamentele şi hrana“. Associated Press (despre cazul Giuleşti): „Este cel mai evident exemplu al sistemului de sănătate care aduce aminte mai mult de o ţară aflată în dezvoltare decât de o ţară membră a UE“. „Spitalele din România erau un coşmar în comunism, care s-a încheiat în 1989. Dar la mai mult de două decenii după revoluţie şi la aproape patru ani după ce a aderat la UE, România rămâne una dintre cele mai sărace ţări din Europa şi starea jalnică a spitalelor sale reflectă acest statut“.

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2010 Tweet

Monday, November 1st, 2010 at 4:48 pm, DOSAR, RSS feed