Oricâtă imaginaţie aş avea, nu mi-a trecut niciodată prin cap că sărăcia din România  poate fi obiectiv turistic. Până când un prieten din Râşnov mi-a povestit, cu tristeţe, că asta se întâmplă în oraşul lui. Autocarele cu turişti străini opresc, din prima, în cartierul Predeal. Că e tocmai la şosea. Si e păcat să ratezi aşa mândreţe de comunitate primitivă. Cum n-ai să vezi în toată Europa! Se fac fotografii cu localnici zdrenţăroşi, copii murdari, desculţi şi cu mâna întinsă, cocioabe fără apă şi curent electric, prestări servicii prin gunoaie. Străinii spun că-i funny, nu se aşteptau la aşa senzaţii tari! Alo, Ministerul de Finanţe, n-aţi vrea să punem şi o taxă de intrare?

Interzis copiilor sub 15 ani

Sigur că sărăcia extremă nu dă bine nicăieri, dar în Râşnov, localitate altfel frumoasă, turistică prin tradiţie, e amplasată chiar foarte prost. Exact la intrarea în oraş, dinspre Bucureşti. Îţi sare în ochi înaintea Cetăţii, a străduţelor cu iz medieval, a pensiunilor cochete sau a spectacolului natural oferit de Cheile Râşnoavei. După o plimbare prin cartierul Predeal, caz în care eşti masochist, sau, mă rog, ziarist, nu-ţi mai arde, cel puţin o vreme, de nimic altceva. Cu atâta sărăcie pe cap de locuitor, de piatră dac-ai fi şi tot te cutremuri.

Un labirint de drumuri desfundate, bălţi, gropi, noroi. Când maşina nu mai poate, o luăm la pas. Câinii, mulţi şi agresivi, ne cam dau bătăi de cap. Casele, dacă pot fi numite aşa, dau un peisaj cel puţin ciudat. Un perete din cărămidă, altul din chirpici, uşa din carton. Unele n-au acoperiş, îţi ninge în farfurie dacă ai ce mânca. Altele n-au geamuri, când bate vântul stinge lumânările. La flacăra cărora câţiva copii chiar citesc.

Înainte de-a intra într-o locuinţă de acest fel, aş pune bulina cu interzis copiilor sub 15 ani. Ca să încăpem, Nicoleta Suraş îşi scoate copiii afară. Număr vreo cinci, doi sunt la şcoală. În cămăruţa asta stau nouă persoane. Plus două pisici şi un câine. Sobolanii vin numai noaptea. Pe un perete atârnă o icoană cu un Iisus răstignit. Pentru căldură, ard nişte gunoaie într-o sobă improvizată. Un singur pat, un taburet pe post de masă. Când au ce mânca, o fac pe rând. O felie de pâine cu orice se poate molfăi şi pe-afară, la aer curat. Apropo, miroase îngrozitor. A mizerie, a fum şi a iad. Chiar dacă sârmele din curte sunt pline de rufe. Se spală în râul din spatele casei. De acolo beau şi apă, acolo aruncă şi gunoaiele. Si în loc de wc, mă-nţelegeţi. Familia Suraş n-are nici o sursă de venit, trăieşte doar din alocaţia copiilor. Vreo trei milioane pe lună. O situaţie aproape generalizată printre localnici. Ei spun că nu-i angajează nimeni, că şi puţinii care aveau un loc de muncă au fost daţi în şomaj. „Al meu a lucrat la gunoaie, acuma s-a desfiinţat şi rampa. Am cinci copii, cum să-i cresc? Suntem muritori de foame, nimeni nu ne ajută cu nimic. Vara mai culegem bureţi şi fructe, dar acum chiar n-am ce pune pe masă. Si nu mai avem nici masă, că am ars-o, să ne încălzim”, povesteşte Elena Gabor. De fapt, mai mult strigă, ca şi când ar vrea să se asigure că o aude cineva. Si o aud vecinii, ies pe la porţi, apoi pe uliţă. Trag de noi, pur şi simplu, să ne spună păsul. În ideea că dacă au venit unii, de la Bucureşti, poate se rezolvă ceva. Ioan Tinca, văduv, cu cinci copii de crescut, are ce are cu primarul: „Tot timpul ne minte, zice că ne dă ajutoare, că o să lucrăm nu ştiu unde, că o să facă locuinţe sociale. Numai vorbe, el cu vilele lui, noi cu mizeria noastră. Si culmea este că l-am şi votat, că pentru asta ne-a dat nişte bani. Si în situaţia mea, pentru bani fac orice!”

Bogdan Pintea are 28 de ani şi îi este jenă că nu-şi poate întreţine familia. Patru copii, al cincilea stă să vină. Ionica e de şcoală, dar n-o trimite, n-are cu ce s-o îmbrace. Când găseşte, lucrează cu ziua. Dar şi norocul ăsta e din ce în ce mai rar. Nici alocaţia copiilor nu e sigură, n-au primit-o din noiembrie. Are datorii la o mătuşă, de la care şi-a tras un fir de curent electric. Si la magazin, nici nu ştie cât. Vânzătoarea are un caiet de credite, le mai dă o pâine, un orez, cât să nu moară de foame: „Si suntem de onoare, primii bani primiţi îi lăsăm la ea. Iar peste două zile începem creditul următor!“

După vreo câteva ore de vorbit cu localnici şi intrat prin curţile şi coşmeliile lor şubrede, am simţit, dintr-o dată, că nu mai pot. Că mi se face rău, fizic, de atâta sărăcie. Că nu mai suport s-o privesc în faţă şi nici să mi se povestească despre ea. Aşa că am fugit, pur şi simplu, spre centrul oraşului. În ideea că acolo, chiar dacă există, sărăcia o fi şi ea mai decentă. Pe strada Brazilor, la numărul 38, în vecinătatea Poliţiei, între mândreţe de case săseşti, iese din peisaj, cumva, o locuinţă deteriorată. În spatele porţii, vai şi jale! Claie peste grămadă, şapte familii în cinci camere. Intrăm în stânga, la Emilia Notar. Ea lucrează la fermă, soţul pe şantier. Împreună câştigă cam zece milioane de lei vechi pe lună. Jumătate din bani se duc pe întreţinere, restul pe mâncare şi medicamente. Cei trei copii merg la şcoală, ba chiar învaţă bine. Doar că sunt convinşi că asta nu le va folosi la nimic. Cartea nu ţine de foame. În cameră e curat, în ciuda înghesuielii: „Ne străduim să trăim omeneşte, cât de cât, dar e tare greu! În camera asta gătim, dormim, copiii îşi fac lecţiile, tot aici ne spălăm, pe rând, în lighean, cu apă de la cişmea. Când se spală unul, ceilalţi ieşim afară, că, de, fetele sunt deja mari.  Am parte de copii înţelegători, ştiu că nu avem şi nu cer. Nici măcar nu iau alocaţie pentru ei, că nu am reuşit să ne facem mutaţie. Casa e a cumnatului, a rătăcit actele. Si tare i-am rugat la Primărie să o rezolvăm cumva! Cu banii ăştia ne-am mai cârpi şi noi, am mai ieşi din cartofi şi fasole”, povesteşte Emilia.

Mezina, Roxana, a avut şi probleme mari de sănătate. A fost internată în spital, cu fractură de bazin, a lovit-o o maşină, pe trecerea de pietoni. Spun că e  norocoasă că e în viaţă, omul de lângă ea a fost omorât. Ea mă corectează că asta nu prea-i viaţă, fără  bani de nimic. Nici pentru haine, nici pentru cărţi, nici vorbă de vreo ieşire cu prietenii. Chiar dacă este în ultimul an de liceu şi învaţă bine, sora ei, Maria, are acelaşi regim: „Colegii râd de mine, că am o singură pereche de pantaloni”.

O întreb de planuri, de facultate, ceva… Dă din mâini, a pagubă. Recunosc, a fost o întrebare prostească, de amator. Profesioniştii să­ră­ciei nu visează la aşa ceva. Maria îşi doreşte doar să găsească un loc de muncă şi să câştige nişte bani. Ca să-şi ajute familia, să le f­ie un pic mai uşor.

Da, sărăcia din centrul oraşului pare un pic mai decentă. În sensul că oamenii nu stau pe munţi de gunoaie, nu ţipă, nu înjură la primar. Vina ar fi mai degrabă a sorţii. Sunt curaţi, cel puţin pe dinafară. Însă, într-un alt plan, sărăcia duhneşte, biruitoare, de undeva din interiorul lor. Sub formă de resemnare, spre empatie. Un fel de victime care îşi iubesc călăul. Asta m-a îngrozit cel mai tare! Si faptul că toţi copiii sărăciei extreme nu au capacitatea de-a spera. La o întrebare banală, de genul ce-o să te faci când vei fi mare?, ridică din umeri nepăsători. Nu e clar? Copiii ăştia se vor face ceea ce sunt deja: săraci. Mai mult sau mai puţin, nici nu mai contează. De-abia acum am înţeles ce vrea să spună o expresie sinistră, pe care am citit-o într-un studiu de specialitate: sărăcia extremă se cronicizează şi se auto-reproduce. Oamenii ăştia nu ştiu ce există în afara unei vieţi chinuite. Sărăcia este singura lor valoare. Aşa că o înmulţesc şi o dau mai departe.

De la Primăria oraşului Râşnov lucrurile se văd mai altfel. O mie de şomeri, la 17 mii de locuitori, nici nu este foarte mult. Doamna viceprimar Mariana Ducar susţine că există 223 de persoane care primesc ajutor financiar şi 54 sunt asistate social. Sigur că săracii sunt mult mai mulţi, dar de unde atâţia bani? „Unii dintre ei nici nu vor să muncească, îi interesează doar să le dai”. Si Primăria nu e sac fără fund, plus că mai are şi alte probleme importante de rezolvat. Cum ar fi ridicarea gunoaielor aruncate, la întâmplare, de turişti şi de localnici. Sau adunarea câinilor de pe străzi într-un adăpost. Unde întreţinerea unui singur animal înseamnă şase milioane de lei vechi pe lună. Foarte frumos şi foarte civilizat. Un câine ne costă cât două familii cu cinci copii fiecare, din cartierul Predeal.

foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2010 Tweet

Monday, January 25th, 2010 at 1:12 pm, DOSAR, RSS feed