Sărăcie de vânzare

În România se vinde orice. Chiar si sărăcia.

Încercând să se descurce, cumva, sute de oameni îsi scot „amintirile” La piaţă. Pe folii de celofan sau pe cartoane, maldăre de vechituri îsi asteaptă cumpărătorii. Care, culmea, chiar există.

Robert vinde nimicuri prin Piaţa Moghioroş de aproxima­tiv un an. Unele lucruri le găseşte în gunoaie, altele le cumpără de la diverşi bătrâni care au nevoie de bani. Băiatul a trăit, până în 2004, în Fe­rentari, alături de familie, într-o casă naţionalizată. Când mama lui s-a dus să reîn­noiască actul de chirie, a aflat că imobilul avea deja proprie­tar din 2001. Acum Robert doarme într-o scară de bloc, îl lasă cineva să intre. Ziua îşi întinde produsele pe un celo­fan şi îşi vede de treaba lui. Crede că e mai bine să îşi câştige existenţa aşa decât „să dea în cap la lume pe stradă”. Nu îi place să bea, de banii pe care îi strânge îşi ia mâncare, cafea şi ţigări – „ca tot omul”. Cu toate că de câteva ori a fost „săltat” la secţie, Robert nu se teme de poliţie. Un prieten avocat, care îi mai dă obiecte spre vânzare, i-a spus că, din punct de vedere legal, pentru a i se confisca produsele tre­buie să le reclame cineva pier­dute.

În timp ce vorbeam cu Robert, apare un tânăr care molfăia la o merdenea. Scoate din buzunar un telefon vechi şi îl arată lui Robert. Cică e Nokia 6610i. Îi întreb, cu un aer naiv, de ce cred ei că sunt aşa de căutate telefoanele acestea depăşite. Robert scoate o „cărămidă” cu antenă din buzunarul de la piept. „Nu pot fi ascultate!” Urmează tocmeala. Băieţaşul cu merde- neaua începe cu vrăjeala. „Ştii cât costă ăsta pe internet? 2-3 milioane. În Vitan e 18 sute. Ia zi, îl vrei?” Robert ia telefonul în mâini şi îl măsoară atent din priviri. „Cât vrei pe el?” „1 mi­lion.” „Ha, păi ce fac, îl iau cu un milion şi îl dau cu un mi­lion şi o sută?” Tipul pleacă ri­dicând indiferent din umeri şi fără să salute. „Vine el înapoi, dacă mi-l dă cu 50 îl iau.”

De fiecare dată când am trecut pe la „standul” său apăreau alte obiecte: espa- drile, lupe, telefoane de tot felul şi accesorii (încărcătoare vechi, carcase paradite), bate­rii reîncărcabile, jucării uzate şi, în principiu, orice lucru vechi care mai poate fi folosit. Robert îmi spune că e talentat la găsitul obiectelor tocmai bune de vândut. O dată a găsit un aparat foto Kodak, avea uşiţa din spate uşor stricată, i-a pus un beţişor şi l-a vândut apoi cu 50 de lei. Cu tablourile merge bine, a cumpărat mai demult, de la o bătrână, o pic­tură pe un preţ de nimic şi a vândut-o apoi cu 70 de lei. Îl întreb cam cât câştigă pe lună. Se gândeşte câteva clipe. „Păi cam cât câştig… nu e venit sigur că dacă plouă trei zile nu ai ce să faci… cam 10 milioane, cam aşa să zic”.

Cooperativa sărăciei de lângă piaţa Moghioroş vinde şi cumpără orice: obiecte găsite în gunoaie, rămăşiţe din fostele case, chilipiruri obţinute pe preţuri de nimic. Orice „nimic” poate fi readus la viaţă şi intro­dus ca marfă în circuitul comer­cial al limitei de jos a subzistenţei.

Radu a crescut până la 15 ani la un cămin de copii din Bucureşti. După ce a plecat de la cămin din cauză că şi-a bătut pedagogul, a stat la Lugoj, internat într-un spital psihiatric. Acolo îi dădeau ple- gomazin, dormea dus trei zile, nu prea îi plăcea, aşa că fugea şi „bagabonţea” prin Timi­şoara. În 1997 s-a căsătorit şi a făcut un copil. Dar femeia aia nu era pentru el. A schim­bat-o, în 2000, cu „una foarte bogată”, din Poiana Ţapului: „La ea în casă era ca şi cum ai intra într-un magazin de anti­chităţi”. Când venea la Bucu­reşti, trăia pe picior mare. Îmi povesteşte despre neamurile boiereşti ale femeii. I-a găsit arborele genealogic, începea din timpul lui Ştefan cel Mare. Radu îi dă înainte cu familia chiaburească Taşcă şi mi­nunăţiile din casa femeii : „Un tablou, o corabie în valuri, se vedea vechimea lui. Păi numai pe ramă mi-aş fi luat o groază de bani.” Prin 2004 s-a cuplat cu o studentă, „geniu în fi­zică”, în anul doi a primit bursă în Canada. S-a dus în Brăila să îi cunoască părinţii. Le zicea cu dumneavoastră, deşi erau cam de aceeaşi vârstă. Părinţii ei i-au spus că ar fi bine să se căsătorească înainte să plece în Canada, dar Radu a refuzat. Câteva fetiţe se opresc în faţa vechiturilor lui Radu şi se uită atent la brăţările, creioanele şi guma de şters expuse pe cartoane. Radu le ştie pe copile, sunt nepoatele vânzătoarei de la chioşcul de vizavi, le mai dă gratis diverse lucruri când mai trec pe acolo. Până la plecarea mea, Radu a vândut o pereche de mănuşi de piele, 5 lei, şi o imprimantă Canon, 10 lei. Deşi prezentul nu arată deloc roz, Radu nu încetează să îşi pro­iecteze viitorul, să fie în con­tinuare un optimist. Plă- nuieşte să îşi ia un atestat de ospătar, să strângă nişte bani şi să plece la sora lui în Italia.

Legea 650 din 7 decem­brie 2002 specifică normele de desfăşurare a comerţului stra­dal. Cei care întreprind această activitate au nevoie de califi­care în domeniu şi autorizare de la registrul comerţului şi de la primărie. Lipsa de mijloace materiale îi determină pe vân­zătorii de gunoaie din jurul pieţelor agro-alimentare pre­cum Moghioroş sau Obor să continue să îşi vândă marfa în ilegalitate şi să strângă perio­dic amenzi sau să se afle con­stant pe listele poliţiei comu­nitare. Varianta legală, vân­zarea într-un târg de produse second-hand precum cel de la Valea Cascadelor – Sector 6 este condiţionată de plata unei chirii şi de „jocurile” celor care vând în zona respectivă, si­tuaţie ce le oferă comer­cianţilor de chilipiruri motive în plus să se întoarcă la car­toanele de pe trotuar.

Mizeria oferă, societatea primeşte, spunea Victor Hui go. Între comercianţii de vei chituri şi clienţii lor există o relaţie de simbioză mediată de o sărăcie cruntă. Fenomenul care se întâmplă în Piaţa Mo- ghioroş poate fi înţeles ca o formă de economie socială: cei implicaţi se ajută reciproc, îm­părtăşesc o comuniune a nevoilor. Altfel spus, încearcă să se strecoare, cumva, prin- tr-o sărăcie din ce în ce mai lucie.