Intram la Primaria din Vulturu.

Sa intrebam ce mai fac sinis- tratii din 2005. Si daca li s-au rezolvat problemele. „Mult peste necesitati”, ne spune viceprimarul Nicolae Dumitrescu. Am crezut ca glumeste. Ar fi pentru prima oara când in România se intâmpla asa ceva! Dar asta spun cifrele. |n Vadu Rosca stateau 438 de familii. Anul trecut, 352 dintre ele au primit case noi. Construite de patru „institutii”: Gigi Becali – 188; Guvernul României, prin ANL – 146; Gica Popescu – 11; Patriarhia Româna – 7. Chiar daca li s-au oferit si lor solutii, cum ar fi teren de la primarie si ajutor material pentru constructie, 86 de familii au refuzat sa plece din vatra satului, pe motiv ca au acolo vile sau sunt prea batrâni, bolnavi si obositi de viata ca sa se mai mute in alt loc, in afara de cimitir. O idee nu tocmai fericita, spune viceprimarul, pentru ca riscul de inundatii in zona este foarte mare. Locul e un fel de insula, o caldare intre Putna si Siret. La ploi abundente, cu viituri coborâte din Muntii Vrancei, iar va fi prapad, digurile nu sunt de nici un folos. Taranii, insa, au uitat foarte repede dezastrul din 13 iulie 2005. Când apa era de patru metri, de se vedeau doar acoperisurile caselor si câte un vârf de copac. Iar ei au stat agatati pe hornuri si pe stâlpii de curent, pâna sa fie salvati. Se pare ca nimic nu-i convinge sa plece din Vadu Rosca. Nici macar o casa noua, la cheie. Sigur ca au luat-o, daca tot e de dar, dar cei mai multi nu prea stau pe-acolo. Si-au reparat locuintele vechi, si-au incropit niste vile, uneori chiar cu materiale furate de la cei care se straduiau sa le faca un sat nou si sa-i puna in si- guranta. Asa ca tot rau-i spre bine, au acum doua case. De nici nu stii unde sa-i mai gasesti, daca ai vreo treaba cu ei.

La viata lui, Gigi Becali a facut, printre altele, un sat. 188 de case si o biserica. Pe islazul comunal din Vulturu, judetul Vrancea. Pentru sinistratii din Vadu Rosca. Acoperiti de ape in vara anului 2005. Si a mai facut, fara voie, probabil, o mare vrajba intre tarani. Ca BCA-urile lui, acoperite cu tabla, sunt mult mai de Doamne-ajuta decât ale ANL-ului. Prin peretii carora te cam bate vân- tul. Si nici n-ai televizor! Dar de cum porcul de Craciun si mielul de Paste! De unde rezulta socoteli de discri- minare. Si de repartitie pe baza de pile, spun satenii: „Clar ca e in avantaj sa fii de-alde lu’ Becali!”“ Ca doar ce sa faca si oamenii astia daca s-au trezit, asa, dintr-o inundatie, cu puhoi de case pe capul lor? Astfel incât unii, mai norocosi, au acum câte doua locuinte. Una de gospodarie, de animale si gradinarit, alta, asa, de vacanta. De unde o alta belea. Ca fostii sinistrati fac naveta intre ele, pret de vreo 14 kilometri, dus-intors. Si ii cam dor picioarele, de la reuma si damblageala. Poate domn’ Becali s-o simti sa rezolve si problema asta. Sa le bage un autocar de linie, un metrou, ceva…

„Cartierul” fuşerit de Guvern se numeşte Botârlău. Conform tradiţiei în materie de locuinţe ANL, casele arată ca vai de lume. Două-trei camere gen cutii de chibrituri, finisaje de mântuială, nişte pereţi deja crăpaţi, prin care sigur că bate vântul. Uliţele sunt pustii, trebuie să căutăm cu lumânarea un localnic. Până la urmă îl şi găsim, pe moş Iordache, dar numai dintr-o întâmplare: „M-am socotit să arăm grădina, atâta câtă e, vreo şase ari, că vrea băietul să pună nişte vie şi pomi, să arate a gospodărie. Altfel nu stăm aici, că de unde bani să ne mutăm? Ne-a cerut patru milioane ca să bage apă, la pereţii ăştia mai trebuie dat un glet, mobilă n-avem, nu televizor, frigider, alte alea. Eu nu am pensie, că am lucrat la CAP. Mă mai ajută băieţii, da’ nu poate nici ei mai mult. Că nu e boierie ca la Becali, de le-a dat de toate, şi ce să pună pe masă de Paşti şi Crăciun. Ahăăă, altă viată! Aşa că stau la casa mea, acolo am şapte camere, una s-a dărâmat la inundaţii, da’ am reparat-o. Am grajd şi coteţe, că sunt învăţat să ţin lighioane. Cai, porci, păsări, doar n-o să tai frunză la câini, ca la oraş!”

Chiar dacă sunt cele mai zdravene şi mai arătoase, nici casele construite de Fundaţia Gică Popescu nu par locuite „la capacitate”. La câteva porţi, ne întâmpină doar nişte lacăte. Două babe în poveşti, obosite de atâta alergătură, dintr-un „cartier” în altul, ca să ştie exact cum stă treaba, îşi imaginează că am venit în con­trol. Şi dă-i cu puhoi de reclamaţii: „Că de ce unii are două case şi alţii nu, ce, nouă ne-ar fi stat rău la Becali? Să avem tele­vizor şi un porc de Crăciun? Da’ s-au repartizat cu banu’ jos, la primărie. Cine a dat ceva, om s-a făcut!” Mă rog, aşa am aflat că nicicum nu-i bine. Nici măcar la Becali! Că s-a enervat şi nu a mai pus gar­duri: „După ce s-a furat, pentru vile în Vadu vechi, din materialele lui. Şi Gică Popescu, ăsta, zău, nici c-a mai trecut pe-aici! Să repare un acoperiş, ceva, că au început să se strice. Vrea să ajungă casele astea de râs, ca la ANL?” Numai locuinţele de la Patriarhie au scăpat din această „tocătură”. Nu că ar fi altfel, dar, vorba aia, sunt primite direct din mila lui Dumnezeu. Şi cu Dânsul nu-i bine să te pui!

Spre norocul nostru, că altfel am fi îmbătrânit şi noi în poveştile astea, am găsit o poartă deschisă. Paulina Iordache îi roagă de sănătate lui Gică Popescu. A dat şi de liturghii, la biserică. Pentru că fără casa asta ar fi rămas pe drumuri. Apa i-a dărâmat toată truda de o viată. A mai recuperat de acolo doar nişte mobilă tic­sită de nămol: „Iadul pe pământ a fost, doamnă, că nu ne-a anunţat nimeni de viitură, să fugim şi noi. Aşa că am urcat într-un pod, în casa fratelui meu, că era mai înaltă, avea şi etaj. Eram cu nepoţica mea, de şase ani. Veneau valuri înalte, cu aburi, ca la mare, gata să ne înghită. Aia mică mă întreba dacă mi-e groază şi eu ziceam că nu, nici vorbă, e aşa de amuzant! Da’-mi curgeau lacrimile şiroaie şi nici nu apucasem să-mi iau medica­mentele, că am cu inima. Şi mai trebuia să tip şi la o vecină, agăţată pe un stâlp de curent, să se tină bine, până or veni bărcile. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viată. Şi că acuma am unde sta, că m-am săturat de corturi. Casa asta e civilizată, trei camere, bucătărie şi hol. Avem un act de predare-primire, cu tot ce e, televizor, frigider, sobe de teracotă. Avem şi oleacă de grădină, am pus nişte bulbi de flori. Zice că urmează să ne facă acte de donaţie, de la Fundaţia Gică Popescu. Păcat că omul ăsta s-a străduit să facă un bine şi oamenii nu-1 folosesc. Doar două familii stăm aici, restul locuinţelor sunt goale. Cică le ţin de case de vacantă, pentru când or veni copiii din Italia”.

„Cartierul” Gigi Becali este, de departe, cel mai întins. Un sat în toată re­gula, cu biserica lui. Dar şi cel mai popu­lat! Chiar dacă stau la gospodăriile vechi, oamenii trec zilnic pe aici. Mai deschid o uşă, mai aerisesc, pregătesc grădina pen­tru muncile de primăvară. Că altfel s-ar putea s-o încurce! Au auzit că Becali e supărat pe tema asta şi că nu mai dă act de proprietate. Dacă nu stai acolo, poţi să te lingi pe bot. Din această pricină, situaţia devine chiar amuzantă. Cum au văzut că vin nişte unii de la Bucureşti, ţăranii au pornit o agitaţie ridicolă pe uliţele satului. Toată lumea avea o groază de treabă, era un du-te-vino mai ceva ca pe Magheru. Ne chemau să intrăm în casă, să vedem ce frumos locuiesc ei, să auzim tone de mulţumiri şi laude pe cap de Gigi Becali. Şi noi, ai naibii de ziarişti, ne opream toc­mai la amănunte. Cum ar fi că soba era rece. Şi în casă extrem de frig. Ca şi când n-ar sta nimeni acolo. „Doar o coinci­dentă”, ne asigură nea Grigore. La fel ca şi lacătul de-abia descuiat. Deşi ‘mnealui a fost doar peste gard, în vecini. Când să ne plictisim de atâtea coincidente, am zărit două mutrişoare de fetite aburind un geam. în sfârşit, casa asta chiar e locuită! Mihaela şi Ionul Postolache sunt şi sin­gurii tineri familişti pe care i-am întâlnit în „zonele rezidenţiale” Vadu Roşea. Au plecat în Italia doar cu trei zile înainte de inundaţii. Cea mai mică dintre fete s-a născut acolo. Dar nu era, nici pe departe, Raiul pe pămînt, povesteşte Ionul: „Lucram în construcţii, fără acte. Mă temeam şi de umbra mea. Când mergeam la piaţă sau în oraş, mă uitam doar după carabinieri, să nu mă salte. Dar nu aveam de ales, casa noastră s-a dărâmat cu totul, la inundaţii. Când am auzit că se dau locuinţe, ne-am împachetat şi am venit glonţ acasă. Suntem mulţumiţi, acum putem să ne facem un rost. Eu lucrez la brutărie, vreau să adun ceva bani pentru îmbunătăţiri: un gard, vreo două camere în plus, nişte coteţe pentru animale. Zice că avem voie să ne extindem, dar e cam înghesuială, ce poţi să faci pe 50 de mp, casă plus curte? Pe de altă parte, am auzit că jupanul s-a supărat că oamenii au stri­cat proiectul, cu atâtea şoproane. Şi avea şi el o bucurie în suflet, că a făcut un sat după modelul lui. L-au mai şi furat, ca să-şi facă alte case, în locul vechi. Şi repar­tiţiile au fost cu scandal, ca la noi! Aşa că nu ştiu cum o fi cu titlurile de proprietate, clar că Becali s-a enervat. Nu ne-a mai făcut garduri, de Crăciunul ăsta nu ne-a dat porc, nici biserica nu-i gata!”

Şi familia Crăciun locuieşte de-a bine- lea în casa de la Becali. Domnica şi bărba­tul ei sunt prea bătrâni şi bolnavi ca să-şi mai repare casa devastată de inundaţii. Aşa că au vândut „mânzata şi ghiţălu”, de-abia scăpaţi de ape, cu 14 milioane de lei vechi. Şi-au cumpărat ceva mobilă, că în rest aici au de toate. Cum nu pot sta locu­lui, au încropit şi „o samă de bucătărie”, tencuită cu mâna lor. Sigur că e un chirpici care iese din peisaj, da’ cică e voie. Le-a zis-o chiar Becali, mai astă-vară, când a fost în sat. Au şi fotografie cu el, uite-o pe frigider, sprijinită în cutiile de Paracetamol şi Ozopirin. Sigur că votează cu el, nu încape vorbă. Că-i dau dreptate lu’ Vasile, ăsta din vecini. Care zice că Becali „e un nou Ştefan cel Mare, pentru pământ moldovenesc”. Şi încă vreo trei domnitori, din ăştia, pentru popor, da’ au uitat cum se cheamă. Că Băsescu le-a promis marea cu sarea şi nu i-a ajutat cu nimic.

<

In Vadu Roşea, satul vechi, situaţia e înfloritoare. Doar două-trei coşmelii dărâmate mai amintesc de furia apelor din – iulie 2005. în rest, vile de mai mare dragul, case reparate şi „îmbunătăţite”, cu o cameră- două în plus, grădini îngrijite, de oameni gospodari. în timp ce toţi ne asigură că sunt „doar în trecere” pe acolo. Şi că ei locuiesc, de fapt, „la Becali”. Cea mai simpatică ple­doarie, în acest sens, ne-o serveşte Măriuca Năstase: „Merg la a lu’ Bodină, maică, să-i duc gaz de frecţie. Că e damblagită, săraca, n-are cine-o ajuta. Mi-a trimis vorbă, că eu stau la Becali, la numărul 27. Da’ acolo n-am lemne de foc. Că băiatul le-a adus aici. Aşa că mai vin să mă încălzesc”. Preţ de vreo 14 kilometri! O navetă, ce-i drept, cam grea. Mai ales spre 70 de ani. Dar ce nu face omul ca să aibă două case! Nemaivorbind că din situaţia asta decurge şi o dilemă politică, întrebarea, la ordinea zilei, printre foştii sinistraţi, este: „Da’ eu cu cine votez?” în cursul documentării noastre, am întâlnit trei variante mari şi late: „Sigur cu Becali, că, vorba aia, ne-a făcut cu case!”; „Cu domnu’ Gigi, dacă ne dă şi titlu de proprietate. Dacă nu, om mai vedea!”; „Păi, cu Becali am vota, da’ să ne mai sfătuim. Că zice ăştia tinerii că nu prea ştie carte şi limbi străine şi că nu e educat”.

„Românului, dacă ii un bine, mai că te ia de prost!

Maria Grigore e furioasă rău, că prea le ştie pe toate, doar a fost bucătăreasă la Becali. Pe şantier, adică. Primea zece mi­lioane de lei pe lună şi avea de toate la îndemână: „în fiecare săptămână venea un tir cu alimente, nişte găini de ziceai că-s curcani, şunci presate, salamuri care mai de care, brânzeturi cât cuprinde. Mână largă, doar nici acasă nu mănânci aşa ceva. Domnul Mihai, nepotul lui, nu s-a mişcat de aici cât a fost con­strucţia. Şi tot l-au furat. Aveam o sută de muncitori, aşa că s-au găsit câţiva să se rişte. Ştiţi cum e omul, îi dai un deget şi îţi ia toată mâna. Românului, dacă-i faci un bine, mai că te ia de prost. Sigur că noi nu aveam pu­tere să ne facem casele astea. Şi-acuma multe dintre ele stau de muzeu. Tinerii au plecat în alte ţări, alţii şi-au refăcut vechile gospodării. Aşa că, poftiţi, nişte case pustii! Da’ nici nu se lasă de ele. Le vor cu acte. Pentru când s-or întoarce copiii, din străinătăţi. Păi, nu-i păcat de chel­tuiala Iu’ domn’ Becali? Că mai are şi el alte obligaţii, mai dă la meciuri, la politică…”

Gigi Becali e gata de donaţie

Patronul Stelei susţine că a cheltuit cinci milioane de euro pentru Vadu Roşea, respectiv un milion de euro pentru construcţia bisericii, care va fi gata până în toamnă. Cum Guvernul nu s-a simţit să-i acorde scutire de TVA la mate­rialele „de cauză umanitară”, numai valoarea TVA-ului se ridică la un milion de euro, bani pe care, deocamdată, nu poate să-i recupereze. Situaţie care îl cam supără pe Gigi Becali. La fel ca şi întrebarea noastră despre repartiţia caselor: „Eii am făcut nişte case, vi se pare că nu am destule pe cap şi că trebuie să mă mai ocup şi de distribuirea lor? Păi, ce, eu îi cunosc pe oamenii ăia, ştiu care stau sau nu stau acolo? Să se ocupe primăria de asta! Să facă actele pentru terenuri şi apoi merge un notar, că nu trebuie neapărat să merg eu, şi face actele de donaţie, din partea Fundaţiei Gigi Becali.

In aceste condiţii, s-ar putea ca puterea locală, în totalitate PSD, de la primar până la portar, să aibă probleme. „Nici vorbă!”, ne asigură viceprimarul Nicolae Dumitrescu: „După cum vă spuneam, problema sinis­traţilor s-a rezolvat peste necesităţi. Ceea ce iar nu e bine. Mulţi dintre oameni au câte două case, aşa că sunt mereu pe drumuri. Să fie când într-o parte, să nu-i pună Becali absenţi, când în cealaltă, să aibă grijă de ani­male. Ei, bine, alergătura asta i-a cam obosit. Deja au început să-1 înjure pe Becali. Cu case­le lui cu tot! Că mai bine le dădea banii grămadă, vreo opt mii de euro, cât zice c-a băgat într-o casă, şi să facă ei ce vor!”

Taguri: nr. 3 / martie 2007 Tweet

Tuesday, March 20th, 2007 at 5:16 pm, ZOOM, RSS feed