Se schimbă garda la Palatul Victoria

Momentul politic pe care îl analizăm, în acest moment, este unul care  are toate caracteristicile unei tranziţii. Traian Băsescu a socotit (şi asta se întâmplă, poate, prea devreme) că a dezamorsat „bomba“ cu ceas, care (încă) îi şade sub fese,  sacrificându-l pe micuţul Boc.

Traian  Băsescu a obţinut un răgaz până se desprimăvărează lucrurile. Este ca într-un joc de şah, regizat în manieră politică, în care nu va reuşi decât  să câştige ceva timp. Şi  a câştigat, deocamdată. Răzvan Mihai  Ungureanu, înlocuitorul la comandă al „caporalului“ Emil Boc, nu este soluţia cea mai rea.  Poate  nici cea mai bună. Dar asta rămâne de văzut în timp, pentru clipa  în  care  vom  trage   linie  şi  vom  face bilanţul.

În cărţi, la momentul schimbării premierului, au  fost lansate mai  multe  nume. Printre acestea, cele  ale  lui  Lucian  Croitoru, Klaus Johannis, (poate chiar) Vasile Blaga – şi altele, multe altele.

Dintre toate acestea, prezente  în evantai, a câştigat Mihai Răzvan Ungureanu (MRU, cum a început  să  îl numească presa, ca pe un  alt „celebru“ personaj, JR, din  Dallas).

Traian Băsescu nu a reuşit decât să temporizeze  furia mulţimii – ceea ce, probabil, îşi şi propusese. Tsunami-ul popular al străzii, însă, tot îl va ajunge, odată şi-odată, poate mai spre (primă)vară  – sau, fără  îndoială, la  alegerile prezidenţiale, dacă, totuşi, pelteaua se va mai întinde/încinge până atunci.

Greu,  însă, de  crezut  că toate  (re)sentimentele  strânse în traista  lui  zdrenţuită de (către) „biet  român, sireacul“  se vor estompa aşa, ca prin minune, între timp. Numai pentru faptul  că, iacă aşa  stă  treaba,  premierul  Emil Boc a fost schimbat.

Boc a fost, încă de la început, în postura de „carne de tun“. A sosit, acum, momentul sacrificiului acestui „pion“.

Alegerea  lui  Mihai   Răzvan Ungureanu pesemne   că plutea   în  aer  (pentru  unii, cel puţin), dar noi nu o cunoşteam.

Dacă, la început, părea o iniţiativă interesantă, între timp „aura“ şi „mitul“ grevei  parlamentare  s-au cam   destrămat.  România merge/sau    zboară,     şchiopătând     într-o parte/cu o aripă.  Cea a Opoziţiei.Acum, nu mai pare eficientă greva, deşi, iniţial, părea că se întâmplă    ceva,  cu   această   mişcare,  pe eşichierul politic.

Brevetam  o  noutate   în  spectrul   postdecembrist.  Acum, greva   nu  face  decât   să îngreuneze –  până  la  absurd –  mecanismul parlamentar.

Legile  zac  în  cotloanele   lor  prăfuite,  iar exerciţiul politic s-a gripat.

Cazul „Adrian Năstase“ a fost asemănat cu cel al Iuliei Timoşenko.  Şi, implicit, a existat  o comparaţie a situaţiei politice din  Ucraina  cu cea din  România.

Am  vedea  unele   asemănări (nu   prea multe), dar deosebirile ţin fruntea.

Bineînţeles că o altă asemănare cu situaţii de  la  Est de  România  ţine,  precum  spune  şi Agenţia (prestigioasă) REUTERS, de faptul că „PLANUL   PUTIN“    ar   prinde  contur   la Bucureşti,  cu  Traian   Băsescu,  îmbrăcat  în „pielea  de  urs“ a lui Vladimir Putin,  agentul 007  al Moscovei.

Fuge lumea  din  PDL. Văzând cu ochii. Anticipează dezastrul. Şi pe bună dreptate, căci Traian Băsescu nu se arată a căpitan iscusit, ci mai  degrabă  e un timonier  zbanghiu, gata să pună corabia  pe un recif de nisip.

Vezi, aproape în fiecare  zi,  migrând „şobolanii“ care părăsesc corabia şubredă şi fără speranţă. De ce? Bună întrebare: pentru că minunata „construcţie“ politică a lui Emil Boc şi Traian  Băsescu a cam luat  apă şi se scaldă, în sondaje, la aproximativ 15%.  Procente şi acelea destul de nesigure.

În  variantă  „stenică“,  partidul democrat liberal ar putea urca spre 18%, maximum 20 de procente  – precum  şi este  cotat  în scenariile optimiste.

În variantele mai nefaste, temperatura sondajelor coboară spre 10%, un procentaj  la care PDL oscila, pe vremuri, fără să pară a avea mai multe şanse de ascensiune.

Ca să  contracareze toate  aceste  tendinţe, PDL pregăteşte o platformă politică de dreapta, care  să  integreze   PNŢCD  şi  UNPR.   Dar această mişcare politică se „cloceşte“ abia pentru mijlocul lunii martie. Politicianul Aurelian Pavelescu, preşedintele PNŢCD, a făcut, deja, primele   declaraţii  în  acest   sens, cu  zece zile/două săptămâni mai înainte.

De ce a clacat „credibilitatea“ lui Emil Boc şi a guvernului său? În primul rând, pentru că a  stat   foarte   mult  la  putere, hrănit   de  un „plămân“ artificial.

Firesc ar fi fost să-şi ia tălpăşiţa mult mai devreme.

În  al  doilea  rând, pentru   că s-a  erodat masiv. Şi  erodarea a fost cât se poate de evidentă.

În al treilea  rând, pentru  că l-a lovit criza nemilos, cu cruzime.

Măsurile luate  au fost, cu adevărat, nepopulare.

Dar, ce este mai  rău, ele nu (prea) au fost constructive,  ci mai  curând  restrictive  („distructive“). Umblând cu foarfecele în bugete – şi având (ne)inspiraţia de  a  pune  nimic în loc (sau, oricum, nu  mare  lucru!), regimul  Boc a ajuns, în cele din  urmă, la fundul sacului.

Simptomatic   pentru    această   perioadă politică s-a dovedit şi faptul că Ion Iliescu, mai mult sau mai  puţin căzut în braţele adormirii (de partid), s-a trezit şi a încercat să iasă la atac. A criticat tot ce i-a ieşit în cale.

Vocea sa pare, însă, din  ce în ce mai slabă. Şi  este firavă pentru  că nu prea  are argumente  convingătoare.  Octogenarul Iliescu  nu mai reuşeşte, de nici un fel, să iasă din tiparele propriei sale gândiri „de lemn“.

El a devenit un „decan“ de vârstă tot mai obosit  – şi mai  prăfuit. A  sosit momentul în care debaraua istoriei i se deschide larg şi e clar că PSD are nevoie de cu totul alt gen de lideri.

Ion Iliescu se va afunda în puf, la naftalină, gata să se joace cu ursuleţii de pluş.

Taguri: nr. 3 / martie 2012 Tweet

Friday, March 9th, 2012 at 1:49 pm, ZOOM, RSS feed