Momentul politic pe care îl analizăm, în acest moment, este unul care are toate caracteristicile unei tranziţii. Traian Băsescu a socotit (şi asta se întâmplă, poate, prea devreme) că a dezamorsat „bomba“ cu ceas, care (încă) îi şade sub fese, sacrificându-l pe micuţul Boc.
Traian Băsescu a obţinut un răgaz până se desprimăvărează lucrurile. Este ca într-un joc de şah, regizat în manieră politică, în care nu va reuşi decât să câştige ceva timp. Şi a câştigat, deocamdată. Răzvan Mihai Ungureanu, înlocuitorul la comandă al „caporalului“ Emil Boc, nu este soluţia cea mai rea. Poate nici cea mai bună. Dar asta rămâne de văzut în timp, pentru clipa în care vom trage linie şi vom face bilanţul.
În cărţi, la momentul schimbării premierului, au fost lansate mai multe nume. Printre acestea, cele ale lui Lucian Croitoru, Klaus Johannis, (poate chiar) Vasile Blaga – şi altele, multe altele.
Dintre toate acestea, prezente în evantai, a câştigat Mihai Răzvan Ungureanu (MRU, cum a început să îl numească presa, ca pe un alt „celebru“ personaj, JR, din Dallas).
Traian Băsescu nu a reuşit decât să temporizeze furia mulţimii – ceea ce, probabil, îşi şi propusese. Tsunami-ul popular al străzii, însă, tot îl va ajunge, odată şi-odată, poate mai spre (primă)vară – sau, fără îndoială, la alegerile prezidenţiale, dacă, totuşi, pelteaua se va mai întinde/încinge până atunci.
Greu, însă, de crezut că toate (re)sentimentele strânse în traista lui zdrenţuită de (către) „biet român, sireacul“ se vor estompa aşa, ca prin minune, între timp. Numai pentru faptul că, iacă aşa stă treaba, premierul Emil Boc a fost schimbat.
Boc a fost, încă de la început, în postura de „carne de tun“. A sosit, acum, momentul sacrificiului acestui „pion“.
Alegerea lui Mihai Răzvan Ungureanu pesemne că plutea în aer (pentru unii, cel puţin), dar noi nu o cunoşteam.
Dacă, la început, părea o iniţiativă interesantă, între timp „aura“ şi „mitul“ grevei parlamentare s-au cam destrămat. România merge/sau zboară, şchiopătând într-o parte/cu o aripă. Cea a Opoziţiei.Acum, nu mai pare eficientă greva, deşi, iniţial, părea că se întâmplă ceva, cu această mişcare, pe eşichierul politic.
Brevetam o noutate în spectrul postdecembrist. Acum, greva nu face decât să îngreuneze – până la absurd – mecanismul parlamentar.
Legile zac în cotloanele lor prăfuite, iar exerciţiul politic s-a gripat.
Cazul „Adrian Năstase“ a fost asemănat cu cel al Iuliei Timoşenko. Şi, implicit, a existat o comparaţie a situaţiei politice din Ucraina cu cea din România.
Am vedea unele asemănări (nu prea multe), dar deosebirile ţin fruntea.
Bineînţeles că o altă asemănare cu situaţii de la Est de România ţine, precum spune şi Agenţia (prestigioasă) REUTERS, de faptul că „PLANUL PUTIN“ ar prinde contur la Bucureşti, cu Traian Băsescu, îmbrăcat în „pielea de urs“ a lui Vladimir Putin, agentul 007 al Moscovei.
Fuge lumea din PDL. Văzând cu ochii. Anticipează dezastrul. Şi pe bună dreptate, căci Traian Băsescu nu se arată a căpitan iscusit, ci mai degrabă e un timonier zbanghiu, gata să pună corabia pe un recif de nisip.
Vezi, aproape în fiecare zi, migrând „şobolanii“ care părăsesc corabia şubredă şi fără speranţă. De ce? Bună întrebare: pentru că minunata „construcţie“ politică a lui Emil Boc şi Traian Băsescu a cam luat apă şi se scaldă, în sondaje, la aproximativ 15%. Procente şi acelea destul de nesigure.
În variantă „stenică“, partidul democrat liberal ar putea urca spre 18%, maximum 20 de procente – precum şi este cotat în scenariile optimiste.
În variantele mai nefaste, temperatura sondajelor coboară spre 10%, un procentaj la care PDL oscila, pe vremuri, fără să pară a avea mai multe şanse de ascensiune.
Ca să contracareze toate aceste tendinţe, PDL pregăteşte o platformă politică de dreapta, care să integreze PNŢCD şi UNPR. Dar această mişcare politică se „cloceşte“ abia pentru mijlocul lunii martie. Politicianul Aurelian Pavelescu, preşedintele PNŢCD, a făcut, deja, primele declaraţii în acest sens, cu zece zile/două săptămâni mai înainte.
De ce a clacat „credibilitatea“ lui Emil Boc şi a guvernului său? În primul rând, pentru că a stat foarte mult la putere, hrănit de un „plămân“ artificial.
Firesc ar fi fost să-şi ia tălpăşiţa mult mai devreme.
În al doilea rând, pentru că s-a erodat masiv. Şi erodarea a fost cât se poate de evidentă.
În al treilea rând, pentru că l-a lovit criza nemilos, cu cruzime.
Măsurile luate au fost, cu adevărat, nepopulare.
Dar, ce este mai rău, ele nu (prea) au fost constructive, ci mai curând restrictive („distructive“). Umblând cu foarfecele în bugete – şi având (ne)inspiraţia de a pune nimic în loc (sau, oricum, nu mare lucru!), regimul Boc a ajuns, în cele din urmă, la fundul sacului.
Simptomatic pentru această perioadă politică s-a dovedit şi faptul că Ion Iliescu, mai mult sau mai puţin căzut în braţele adormirii (de partid), s-a trezit şi a încercat să iasă la atac. A criticat tot ce i-a ieşit în cale.
Vocea sa pare, însă, din ce în ce mai slabă. Şi este firavă pentru că nu prea are argumente convingătoare. Octogenarul Iliescu nu mai reuşeşte, de nici un fel, să iasă din tiparele propriei sale gândiri „de lemn“.
El a devenit un „decan“ de vârstă tot mai obosit – şi mai prăfuit. A sosit momentul în care debaraua istoriei i se deschide larg şi e clar că PSD are nevoie de cu totul alt gen de lideri.
Ion Iliescu se va afunda în puf, la naftalină, gata să se joace cu ursuleţii de pluş.