Nu este uşor să fii astăzi preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR). Toată lumea aşteaptă la Jocurile Olimpice găzduite de China succese la fel de mari ca în ediţiile precedente. Greu. Aproape imposibil. Octavian Morariu (47 de ani) visează însă frumos. Nu se teme de competiţia din spatele Marelui Zid deşi crede că va fi dificil de păstrat locul 14, cucerit la Atena, în clasamentul pe medalii.

„Rugby-ul seamănă mult cu viaţa de astăzi“

– Ca sportiv de performanţă v-aţi afirmat în rugby. Care este povestea pe scurt?

– Rugby-ul a venit pentru mine într-un mod natural. Tatăl meu a fost căpitanul echipei naţionale care în 1960 învingea pentru prima dată în istorie Franţa (n.r. 11-5). Eu am crescut cu mingi de rugby, nu cu mingi de fotbal. Am jucat în toate echipele naţionale ale României, de la juniori până la seniori. Nu am neglijat însă cariera de student. Ca sportiv de performanţă, apogeul l-am atins prin prezenţa în echipa Barbarians, în primăvara lui 1987, unde veneau cei mai valoroşi rugbyşti din lume. Amintiri frumoase păstrez şi de la clubul unde m-am format ca rugbyst, Griviţa Roşie, club care a lansat numeroşi internaţionali, şi unde, astăzi, este legitimată a treia generaţie de Morariu, adică băieţii mei.

– Înainte de 1989 „stejarii“ băteau la porţile Turneului celor cinci naţiuni. Astăzi naţionala de rugby a României nu mai sperie pe nimeni. Cum explicaţi acest regres?

– Nu s-a finalizat reforma. Practic, nu s-a trecut de la sportul de stat la sportul profesionist. Nu există o structură organizatorică modernă şi performantă, totul rămânând, în mare parte, ca înainte de ’89. Nu avem o structură de finanţare clară pentru că nu există o legislaţie convenabilă în acest sens. Logic, banii nu au cum să ajungă din zona privată în cea a sportului. Fără bani nu ai un campionat puternic. Fără un campionat puternic nu ai cum să formezi o naţională puternică. Valabil pentru orice sport, deci şi pentru rugby.

– Putem spune că rugby-ul este o şcoală de modelat caractere?

– Fără doar şi poate. Jocul de rugby seamănă mult cu viaţa de astăzi. Jucătorul are posesia balonului, cineva vrea să-l pună la pământ, să-i ia ce are, iar el trebuie să se ridice cu tot cu balon şi să meargă înainte. Chestia asta e formatoare de caractere tari pentru că în viaţă e cam la fel. âsta este rugby-ul: să accepţi să te doară, să accepţi să nu fii în cele mai bune condiţii, să accepţi să dai o mână de ajutor coechipierilor, să accepţi să te sacrifici pentru echipă.

– Tot viaţa a făcut să ajungeţi în fruntea COSR. Vă este dor de rugby?

– Mi-e dor de rugby deşi nu m-am rupt nici un moment de lumea lui. Mă simt însă bine la Comitetul Olimpic şi Sportiv unde am descoperit lumea altor sporturi. Un fel de complement fericit.

„Aproape 250 de salarii medii pentru o medalie olimpică de aur“

– Vine marea provocare: Beijing 2008. Îşi va păstra România locul 14 în clasamentul pe naţiuni obţinut la Atena 2004?

– Va fi foarte greu de păstrat această poziţie. În primul rând, avem un lot olimpic cu mai puţini sportivi marcanţi faţă de alte ediţii. Lipseşte sângele proaspăt. Mergem în continuare pe nume deja consacrate. Inevitabil a apărut o uzură. Dar asta e problema noastră. În al doilea rând, au apărut ţări noi, cu forţe noi, ceea ce a condus la o dispersie a performanţelor şi performerilor. În fine, ultimul motiv este acela că sportivii chinezi vor lua medalii de la toţi ceilalţi. Cu siguranţă, la Beijing, clasamentul pe medalii va fi bulversat de performanţele ţării gazdă.

– Unii spun că vom avea parte de un fiasco total la „Olimpiada chinezească“.

– Nici chiar aşa. Va fi însă greu.

– Scade baza de selecţie la nivel naţional. În şcoli, licee şi universităţi sportul este doar o… formalitate de promovare. Poate fi una dintre explicaţiile reculului la capitolul performanţe sportive?

– E prima explicaţie. După aceea vine diluarea calităţii profesionale a celor din staff-urile de pregătire a sportivilor. Suntem într-un impas din care, cred eu, nu putem ieşi decât în două feluri: dacă valorizăm mai mult meseria de profesor de educaţie fizică şi dacă vom conştientiza familia că pentru copii nu poate exista educaţie fără sport, dar nici sport fără educaţie.

– Vom avea parte de surprize neplăcute în materie de dopaj?

– Nu pot spune că mi-e teamă. Ştiu că au fost instruiţi. Există un acord cu Agenţia Naţională Antidoping. Eu am încredere în sportivii noştri. Nu se poate să nu înţeleagă cât de importantă este lupta împotriva dopajului.

– Încotro se îndreaptă sportul românesc?

– Vorbeam înainte de lipsa bazei de selecţie precum şi de competenţa îndoielnică a celor care se ocupă de pregătirea sportivilor. Suntem mult în urmă la acest capitol. Antrenori buni trebuie să avem la toate nivelurile, nu numai la loturile naţionale sau olimpice. Pregătirea tehnicienilor din jurul echipelor trebuie regândită. Şi asta urgent!

– De unde vă aşteptaţi să vină medaliile-surpriză?

– Dacă vă spun de unde mă aştept să vină n-ar mai fi surprize. Glumesc. Noi mergem la Beijing cu discipline sportive deja consacrate. Gimnastică, caiac-canoe, canotaj, înot etc. Singurul „sport-surpriză“ cu care ne prezentăm în China este tirul cu arcul. Cred că trebuie să ne reorientăm şi spre alte sporturi care nu costă mult şi unde progresul în performanţă este foarte rapid.

– COSR a pregătit „premii de premii“ pentru cei care vor lua laurii olimpici, medalii de argint sau de bronz. Concret, care este miza?

– E deja cunoscut. Cred… Un campion olimpic va primi de la COSR nu mai puţin de 70.000 de euro plus alţi 10.000 de euro din partea unui sponsor. La aceşti bani se mai adaugă o maşină de teren oferită de un alt sponsor. Însumate, aproximativ 100.000 de euro pentru fiecare campion olimpic. În plus, cluburile mai oferă şi ele cam jumătate din ceea ce dă COSR-ul. Adunat, un campion olimpic poate primi cam 250 de salarii medii pe economie. De exemplu, Marea Britanie oferă pentru o medalie olimpică de aur doar o liră şi… multă glorie. E ceva, nu?

„Jocurile Olimpice – o ocazie rară de a arăta tot ceea ce poţi“

– Hobby-uri?

– Simplu. Sport, sport, sport…

– Vreo preferinţă specială în materie de bucătărie?

– Îmi plac toate bucătăriile. Am călătorit foarte mult şi am învăţat că în fiecare ţară există cel puţin un fel de mâncare cu adevărat interesant. Mănânc de la bucătăria japoneză până la cea grecească, italiană, libaneză…

– Care este restaurantul preferat?

– Am multe restaurante preferate. De câţiva ani se mănâncă bine în Bucureşti. Mănânc la Uptown, mănânc la Isoleta, la Heritage, mănânc la Balthazar, mănânc la Howard-Johnson. Şi nu sunt singurele.

– Dar parfumul ales?

– Da, am. Este Chanel Allure Sport.

– Afaceri?

– Am două societăţi unde, din fericire, sunt înconjurat de oameni de calitate, foarte buni profesionişti, cărora pot să le deleg numeroase atribuţii. Aşa am timp şi pentru sport. Altfel ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil.

– După Beijing 2008 intenţionaţi să schimbaţi strategia de dezvoltare a sportului românesc pe termen lung?

– Am încercat deja şi o voi face în continuare. Strategia mea este europeană şi modernă. Sportul pentru copii, sportul de masă trebuie să rămână în subordinea administraţiei, însă sportul de elită, de performanţă, trebuie să facă parte dintr-o structură specializată. În multe ţări această „umbrelă“ este Comitetul Olimpic. Solicit o reaşezare în care, pe de o parte, tot ceea ce înseamnă administraţie, şcoală, competiţii de masă să fie reglementat prin lege şi dat în grija comunităţilor locale, iar pe de altă parte, sportul de elită trebuie să meargă într-o structură de elită, cu finanţare previzibilă, cuantificabilă pe termen lung, pentru ca să putem face strategii pe termen lung. Atât timp cât de la un an la altul nu ştim ce fonduri avem, nu ştim ce organizare e, nu putem să facem performanţă.

– Domnule preşedinte, sincer, vă este teamă de rezultatul final al delegaţiei României la Jocurile Olimpice de la Beijing?

– Sunt obişnuit de mic cu miza unei întreceri sportive. Mie nu mi-e teamă niciodată de competiţie. Deloc. Rezultatele care vor fi, alea sunt. Înseamnă că ăsta este nivelul sportului nostru. Aş vrea însă un lucru, şi aici profit de ocazie, să le transmit sportivilor că Jocurile Olimpice reprezintă o ocazie rară de a arăta tot ceea ce poţi. Dacă nu o faci înseamnă că toată pregătirea a fost de pomană. Ştiţi ce îmi doresc cel mai mult? Să mă bucur de bucuria lor!

foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 5 / mai 2008 Tweet

Tuesday, May 20th, 2008 at 1:39 pm, ZOOM, RSS feed